essex - ptr ca abia m-am intors

Biserica Mare - 'Sfantul Siluan Athonitul'

Conacul vechi - prima cladire pe care au cumparat-o parintii;

acum e corp de chilii

Staretia; functioneaza si ca spatiu de cazare

Cel mai drag loc din manastire - casuta Parintelui Sofronie Saharov

Trapeza

puţin despre post

suntem in post si în post se întâmplă multe: şi bune şi rele; cu cât mai înalte nădejdile, cu atât mai adânci căderile. de asta e teribil de important să nu uitaţi de ce postiţi.

pentru că nu postim nici pentru Dumnezeu – nu are Domnul nevoie de chinul nostru şi nici nu-L doreşte; şi nu postim nici pentru lume, ca să obţinem o bucurie sau alta de la Hristos – în genere, să fiu sincer, credinţa care funcţionează ca o formă de troc (eu dau post şi rugăciune, Domnul dă împlinirea ‘dorintelor’) mă sperie şi mă îndepărtează.

nu, este un cu totul alt motiv pentru care postim; şi e vital să îl păstrăm in minte şi să îl frământăm zi de zi, ca să ne hrănească rugăciunea şi să ni se facă energie pentru a duce la bun sfârşit postul.

trăim aici, dar viaţa noastră este într-o altă “formă”, în alt “loc” şi în alt “spaţiu”. suntem ceea ce suntem, fiecare dintre noi, însă – în adâncul sufletului ştim (Hristos ne-a arătat, în propria-I umanitate) că suntem mult mai mult decât atât. ştim, sufletul ştie, că există un alt “sine” care nu aparţine materialităţii acestei lumi, ci tânjeşte după o existenţă duhovnicească, o existenţă în care totul este profund transformat, profund înduhovnicit.

ştim, în vreme ce ne ducem zilele una după alta, aproape fără variaţii, cu bucurii şi tristeţi despre care nici nu ne mai amintim peste o lună-două, risipiţi în pofte de câteva clipe şi răutăţi de câteva minute, care ne întunecă şi ne apasă – ştim că, dincolo de “sinele” ăsta sufocat, purtăm în noi sămânţa unui “sine” puternic, un “sine” viu într-un mod infinit superior felului în care experiem viaţa acum.

un “sine” care se împărtăşeşte de materie într-o formă înduhovnicită, aceea a Trupului lui Hristos după Înviere – Carnea aceea şi Sângele acela care nu erau supuse materiei, fiind ele însele, totuşi, materie; Carnea aceea şi Sângele acela care nu cereau hrană fizică, deşi o puteau consuma. există în noi o intuiţie a fiinţei noastre veşnice, a fiinţei noastre mântuite, îndumnezeite.

această fiinţă întru care aşteptăm să creştem în veşnicie, acest “sine” înfometat de Carnea şi Sângele Domnului, nu de carnea şi sângele lumii – sămânţa aceasta a“sinelui” îndumnezeit încercăm să o re-descoperim în post. o perioadă în care încercăm să ne trăim viaţa adevărată, viaţa lui Dumnezeu pe care nădăjduim să o moştenim în veşnicie. o vreme în care ne hrănim ca acel “sine” îndumnezeit, ne rugăm ca el, iubim ca el, ne răstignim şi înviem ca el. postul e perioada în care “probăm” viaţa veşnică, ne afundăm o vreme într-un fel de viaţă care nu mai adapă sămânţa “sinelui” trupesc, ci udă şi scoate la iveală, cu harul lui Dumnezeu, sămânţa acelui EU care voi fi (de voi fi) în veşnicie, pururea înaintea feţei lui Hristos

despre vrăjmaşi

E simplu - noi nu avem vrăjmaşi. Omul nu are vrăjmaşi. Când porunceşte să ne iubim vrăjmaşii, Hristos vorbeşte pe limba neputinţei noastre, pentru că El Însuşi, fiind singurul Om desăvârsit, ştie mai bine decât oricine că Omul nu are, de fapt, vrăjmasi. Hristos ştie că toate câte i se întâmplă omului, chiar de bunăvoie depărtându-se omul de Dumnezeu şi dându-se în puterile celui rău - chiar si atunci, toate câte i se întâmplă, se întâmplă cu îngăduiţa (nu întotdeauna voia, însă îngăduinţa da) Celui Bun prin Insăşi Firea Sa.

Vrăjmaşi nu există pentru ca răul nu există în sine; nu există un izvor de răutate sau de moarte, nu există o entitate care să aibă răutate sau moarte în sine însăşi, aşa cum Prea Sfânta Treime este izvor de bunătate, având Viaţă în Sine Insăşi. Răul nu exista decât sunt forma ne-împlinirii / absenţei binelui – de aceea ne rugăm să fim izbăviţi nu “de rău”, ci “de cel rău”, pentru că răul nu există prin sine însuşi, ca absolut, ci numai prin ne-împlinirea binelui sau prin împotrivirea la bine a unei alte făpturi.

Iar fiinţele care ne fac rău, cei răi, nu sunt vrăjmaşii noştri, ci împreună-făpturi cu noi, împreună-zidire cu noi a Singurului Ziditor. Iar din noi această împlinire a răului prin ei trebuie să izvorască împreuna-patimire şi suferinţa noastră pentru neputinţa lor, nu dorinţa de răzbunare.

Pentru că: ce am să răzbun? O neputintă? Un pacat sau o cădere? Pentru că fratele meu prin zidire este în neputinţă, o să mă arunc şi eu într-una urându-l? Sau, pentru ca el este în cădere, stăpânit de o patimă, o să mă dau şi eu unei patimi şi o sa mă prabusesc împreună cu el?

Nu avem vrăjmaşi; avem doar fraţi care cad şi pe care trebuie să-i înveşmântăm în iubire.

dintre doi care nu au dragoste

Între doi oameni care se urăsc sau, fie şi numai atât, care nu au dragoste între ei: unul păcătuieşte prin greşeala care a atras ura, celălalt păcătuieşte neiertând. Unul păcătuieşte faţă de alt om, cel de-al doilea păcătuieşte înaintea lui Dumnezeu. În faţa lui Dumnezeu, păcatul mai mare este al celui care nu iartă, pentru că acesta încalcă o poruncă mai mare.

A ierta păcatele aproapelui este ultimul cuvânt al Mântuitorului, gestul final pe care alege să îl facă înaintea lumii, răstignit fiind pe Cruce – “Iartă-i, Părinte, că nu ştiu ce fac!”, aceastea sunt ultimele cuvinte rostite de Iisus înaintea morţii Sale, aceasta este moştenirea Sa.

Cel care greşeşte o poate face din neputinţă, o poate face din ispită, o poate face chiar cu îngăduinţa lui Dumnezeu pentru a ne da ocazia de a iubi împreună cu El, de a 'crea' şi noi dragoste, iertând împreună cu El. Am citit odată că Părinţii pustiei nu ziceau să iubeşti, ci 'să faci' dragoste, pentru că dragostea se lucrează, se 'construieşte', presupune un efort conştient: fă dragoste, frate, şi mă ajută / fă dragoste, frate, şi mă iartă.

Cel care nu iartă păcătuieşte nemijlocit împotriva lui Dumnezeu Însuşi, pentru că a nu ierta înseamnă a respinge Dragostea, iar Dragostea e Domnul Însuşi. Nu există motiv care să justifice respingerea lui Dumnezeu – nimic din cele câte le poate face omul nu poate justifica ne-firescul gestului de a nu ierta.

omul liber (încă puţin Homiakov)

mi-a plăcut acestă descriere a lui Homiakov; şi mi-a plăcut cum pune faţă în faţă creştinul-care-suntem-noi cu creştinul-adevărat, acela care poate privi lucrurile în faţă, pentru că este egal-cu-sine-însuşi, nu poartă măşti în faţa celor din jur şi nu acoperă cu măşti ceea ce vede în jur.

şi asta datorită libertăţii pe care i-o dă însăşi credinţa - o credinţă care este Adevăr prin-ea-însăsi, un Adevăr care stă în picioare prin-El-Însuşi şi pe care nu le aperi cu arme, nu le aperi cu ură, nu le aperi prin desconsiderare faţă de restul; credinţa lui Homiakov este într-Un Adevăr Care te apără El pe tine, nu tu pe El.

cu cât pui mai multă patimă în a-ţi apăra adevărul, cu cât mai multă frică şi paranoia în sufletul tău, cu cât mai multe pericole şi duşmani vezi în jur, cu atât îţi trădezi propria ne-credinţă, cu atât arăţi cât de puţin crezi, în fapt, că Adevărul Acela rezistă prin-Sine-Însuşi: credinţa nu se teme de lumină; ne-credinţa da.

---

"Homiakov nu numai conştientiza valoarea credinţei, ci era profund convins de stabilitatea ei, de faptul ca dreapta-credinţă este de neclintit. Prin urmare, nu îi ducea grija, nu se temea pentru credinţă şi, pentru că nu se temea, a privit întotdeauna totul direct în faţă, cu ochii larg deschişi, nu şi-a închis ochii din faţa a nimic; nu a încercat să ocoleacă nimic, să scape de nimic; nu a încercat niciodată să se însele pe sine însuşi, să se mintă pe sine însuşi.

(Homiakov a fost un om) deplin liber, pentru că a fost deplin autentic în convingerile sale (... şi) aprecia adevărul pentru adevărul-în-sine, nu ca o satisfacţie, o împlinire personală.

Accept, mă plec, mă supun; prin urmare, în realitate, nu cred. Biserica oferă numai credinţă, cheamă numai credinţa în sufletul omului şi nu se mulţumeşte cu nimic mai puţin. Cu alte cuvinte, Biserica primeşte în sine numai persone libere. Oricine îi aduce numai acceptul unui slujitor, fără a-i aduce credinţa unui om liber, nu este în interiorul Bisericii, nu este al Bisericii.

Biserica nu este o doctrină, nu este un sistem, nu este o instituţie. Biserica este un organism viu, un organism al adevarului si dragostei; sau, mai precis: Biserica este adevărul şi dragostea ca organism."

(Yury Samarin despre Homiakov, în introducerea la prima ediţie a lucrărilor teologului rus)

lehamite

am hotarat sa aman pentru cateva zile a doua postare despre Homiakov, pentru a puncta, macar asa, ceva ce mie mi-a intors stomacul pe dos de scarba si de durere in acelasi timp. durere pentru ne-viata acestei fetite si scarba pentru lipsa de dragoste a TUTUROR din jurul ei - nu numai familia, ci si vecinii, politia, preotii satului, primaria, toti pana la unul.

ce-ar fi insemnat sa te opresti o vreme din viata ta si sa salvezi viata copilei asteia? ar fi insemnat niste bani cheltuiti pe cateva drumuri, ar fi insemnat sa te bagi in gura lumii, sa te bati cu nesimtirea si nepasarea unor functionari; poate ar fi fost nevoie de o zi de concediu, poate de o saptamana. da - dar ar fi insemnat, de asemenea, ca ai salvat o viata; si cu ce liniste, si cu ce adanca nadejde ai fi asteptat, in ultimele tale clipe, sa-L priveste pe Hristos in ochi...

de fapt este o scarba generalizata pe care o simt fata de toti cei care vad sau stiu de situatii de felul asta si se spala pe maini cu explicatii de orice fel: NU EXISTA EXPLICATII pentru a nu te implica, NU EXISTA EXPLICATII pentru care confortul tau (pentru ca despre asta e vorba) sa treaca inaintea unei astfel de suferinte.

nu cred, NU CRED ca astfel oameni sunt crestini. de asemenea, sunt CONVINS ca nu exista boala a sufletului mai grava decat lipsa de dragoste: nici desfranarea, nici hotia, nici dependenta de droguri, nimic-nimic nu te rupe de Hristos ca lipsa de dragoste: pentru ca Hristos Insusi ASTA ESTE - DRAGOSTE.

tot restul sunt secundare. tot restul este in palma lui Dumnezeu.

---

aveti mai jos linkul catre povestea Gabrielei (pentru care rugati-va macar acum, dupa moartea ei. iar daca ati stiut de ea dinainte si nu v-ati rugat cat inca era in viata, sa va fie rusine, indeosebi celor pe care va spovedesc eu).

http://www.adevarul.ro/actualitate/eveniment/Bacau-Fetita-schelet-_a_murit_dupa_cateva_saptamani_de_agonie_0_373163306.html

adaug si comentariul unuia dintre cititori; in felul lui simplu a spus tot ce era de spus.

"alex16.Nov.10-23:50hs

Romanii cei "mari ortodocsi"...11 milioane de avorturi din 1990, zeci de mii de animale lasate sa moara in chinuri (caini, cai, etc), copii abandonati care umplu casele de copii, copile care ajung mame la 10-12 ani prin abuzuri si violuri, violenta in familie fata de sotii si copii in crestere - aproape se dubleaza - hotie, inclusiv de la popi si BOR, indiferenta, tiganie, batai de strada, bande, coruptie...Lista e lunga, mai "crestinilor", si daca e sa o luam pe directia bisericeasca...sa nu se mire numeni cata lume e in jalea in care e, ca Dumnezeu "ne bate obrazul"...!"

---

la care adaugati, dragilor, comportamentul animalic sau, in cel mai bun caz, sub-uman, pe care il avem fata de tigani, adaugati femeile si copiii batuti sistematic de bravii, nobilii tarani romani (pe care ii canta dan puric si toti cei care refuza sa vada si sa-si asume mizeria din spatele povestilor cu care ne place sa ne spalam creierii), adaugati adancul antisemitism, anti-orice nu e roman si ortodox (unde ortodox NU inseamna ce spune Hristos, ci ceea ce vrem NOI sa insemne), adaugati lipsa de dragoste de toate felurile, manifestata sub nenumarate moduri - nu va imaginati, dragilor, ca pruncii aia sunt abandonati in orfelinate numai de parintii lor - noi toti i-am abandonat; nu va imaginati, dragilor, ca batranii aia sunt parasiti in sectiile de geriatrie numai de copiii lor - noi toti, fiecare dintre noi, ne spalam pe maini de ei zi de zi, prin indiferenta si lipsa de dragoste.

etc etc etc etc etc

va marturisesc ca, uneori, simt asa o lehamite fata de toti si de toate...

incepand cu mine insumi si sfarsind cu ultimul dintre voi.

puţin Homiakov

Nu am o părere limpede faţă de fragmentul de mai jos (extras dintr-o scrisoare a lui Aleksei Homiakov către William Palmer, un preot anglican), însă este genul de text tulbure, în care se fac observaţii foarte inteligente, dincolo de care simţi că se ascund altele încă mai inteligente, asa că vă îndemn să-l citiţi (dacă nu pentru altceva, măcar pentru efortul meu de a-l fi tradus!); prin urmare, iată ce scrie Homiakov:


“(...) iertaţi-mă daca veţi găsi ceva dur sau aparent jignitor în cuvintele mele.

O convingere foarte slabă în probleme doctrinare poate atrage un romano-catolic către Protestantism, sau un protestant către Romano-catolicism. Un francez, un german, un englez vor trece la Prezbiterianism, Luteranism, la Independenţi, la Cameronieni şi, în genere, la orice formă de credinţă sau ne-credinţă; însă nu va trece la Ortodoxie. Atâta timp cat nu se desprinde de cercurile doctrinare care îşi au originea în lumea vestică, el se va simţi încă “acasă”; dincolo de aparenta schimbare pe care a făcut-o, el nu simte acea groază a apostaziei care face ca, uneori, trecerea de la înşelare la credinţă să fie la fel de dificilă ca aceea de la credinţă la înşelare.

(Trecând de la Protestantism la Catolicism; sau invers) el va fi condamnat de foştii săi fraţi de credinţă, care-i vor cataloga acţiunea drept negândită sau, poate, de-a dreptul greşită; însă nu va fi întrutotul o nebunie curată, care să-l lipsească, într-un anume sens, de drepturile sale de cetăţean al lumii civilizate a Vestului. Şi e firesc. Întreaga doctrină a Vestului este născută din Romano-catolicism; îşi simte (deşi inconştient) solidaritatea cu trecutul; îşi simte dependenţa de o ştiinţă comună, de un crez comun, de o linie comună a vieţii; iar acea ştiinţă, acel crez, acea viaţă sunt cele latine.

La asta făceam referire (într-o scrisoare anterioară) când spuneau că toţi Protestanţii sunt Cripto-Catolici. Ar fi foarte simplu de arătat că în Teologia lor (dar şi în filosofie) definiţiile tuturor obiectelor de credinţă sunt pur şi simplu extrase din vechiul sistem Latin. (...) Prin comparaţie, a trece la Ortodoxie apare ca o apostazie de la trecut, de la ştiinţa, crezul şi viaţa trecutului; înseamnă saltul într-o lume nouă şi necunoscută, un pas îndrăzneţ de făcut.”

- Fragment din corespondenţa lui Aleksei Homiakov cu William Palmer, tradus din “On Spiritual Unity: A Slavophile Reader” (Lindisfarne Books, Hudson, 1998) -

---

Urmează un fragment de două pagini în care respinge ideea corespondentului său despre oportunitatea unei uniri a Bisericii Ortodoxe cu Anglicanii ca urmare a existenţei unui număr mare de episcopi anglicani care au, în fapt, o credinţă ortodoxă. Homiakov contra-argumentează subliniind că astfel de păreri rămân mărturisiri individuale, indiferent de gradul si numărul celor care le fac, si, atât timp cât nu se materializează într-o mărturisire dogmatică a comuniunii eclesiale, nu pot fi suport pentru unire nici dacă ar ajunge să fie părerea majorităţii.

Iar după fragmentul ăsta intră intr-un pasaj teribil de interesant despre cum (şi dacă) este posibil accesul la Adevăr şi din afara Bisericii – totul în episodul următor :)

contrări 2

majoritatea multimii care vine astazi in biserici cauta in preot o alinare pentru probleme care tin de viata lor psihica, nu cea duhovniceasca - nimic nou, de altfel, pentru ca acelasi lucru se intampla dintotdeauna (sunt frecvente exemplele in care Sfintii Parinti dau sfaturi despre cum sa te porti cu fiecare om, functie de starea lor sufleteasca, nu cea a duhului).

ceea ce difera este gradul de disponibilitate a celui care vine la spovedanie de a accepta ca starea psihica in care se afla are o cauza pe care trebuie sa o indeparteze. cu alte cuvinte, majoritatea au un grad zero de toleranta la ideea ca ceva trebuie schimbat in ei insisi. cu infinitele variatii de rigoare, bineinteles, pentru ca nici un om nu este identic altuia. in fapt, aceasta lipsa de disponbilitate de a-si accepta greselile echivaleaza cu o idolarie duhovniceasca fata de propria persoana.

crestinul nu vine la duhovnic sa afle ce trebuie sa schimbe in viata lui astfel incat sa devina 'asemanator' lui Hristos. ideile Sfantului Pavel - sa gandim cu mintea lui Hristos, sa nu mai traim noi insine, ci Hristos sa traiasca in noi (cu nesfarsitele implicatii duhovnicesti, indeosebi cele legate de 'golirea de sine', 'rastignirea sinelui' etc) - sunt nu numai straine, ci chiar amenintatoare, "disturbing" pentru majoritatea crestinilor acestia care se inghesuie la spovedanie in anii din urma. iar duhovnicul se gaseste in situatia in care exact ceea ce propovaduieste (Rastignirea lui Hristos) trebuie ascuns si "livrat" in taina, pentru ca sminteste pe cel cre se spovedeste.

si asta, repet, pentru ca ei vin in scaunul spovedaniei cu o gandire formata dupa calapodul lumii contemporane, care ne spune zi si noapte ca nimic nu e in neregula cu noi, totul e firesc etc. - vreau sa subliniez aici clar ca nu ma refer la cazurile "extreme", de felul homosexualitatii, ci la lucruri banale, de zi cu zi, de la lenea de a spune o rugaciune, la dezinteresul de a citi un capitol din Noul Testament, in conditiile in care zilnic se risipesc ore in sir in fata televizorului, internetului si revistelor de toate felurile (din nou, nu sunt habotnic, nu am nimic impotriva acestor medii de informare - dovada, printre altele, ca tin acest blog - insa sunt total pornit impotriva utilizarii lor gresite)

omul vine si-ti spune, mai mascat, mai pe ocolite, cuvinte peste cuvinte care, dincolo de variantiile specifice, se traduc prin: "eu am aceste probleme si stiu deja ca aceste probleme se datoreaza altora (parinti, sotie, colegi de serviciu) - prin urmare, vreau alinare si nu-mi vindeti baliverne cu rugaciuni, pocainta si alte cele, pentru ca eu n-am facut nimic gresit si sunt absolut in regula"

desigur, iar o spun, sunt infinite variatii: unii accepta multe "interventii" din partea duhovnicului, se roaga, tin posturile, dar intotdeauna exista o limita a sigurantei, o zona-tampon dincolo de care accesul este interzis.

are sens sa va mai spun ca sursa problemelor este INTOTDEAUNA localizata DINCOLO de linia de siguranta, in acea zona no-access in care se ascunde idolul pe care l-am ridicat propriei persoane, propriului eu?

iar rolul duhovnicului tocmai asta este: sa distruga acesti idoli si sa zideasca, in loc, un eu dupa chipul si asemanarea lui Hristos. de asta, inevitabil, in viata fiecaruia, exista un moment in care duhovnicul este dusmanul numarul unu - pentru ca vrea, la modul cel mai literal, sa ucida ceea ce sunt. intentia de dincolo de aceasta "crima", invierea mea duhovniceasca intr-un eu dupa chipul lui Hristos, e prea putin importanta in momentele acelea.

ca sa inchei odata cu postarea asta: nu am darul ghicitului in cafea (desi sunt dependent de ea), insa tare ma tem ca din afluxul asta de tineri piosi mare lucru n-o sa se aleaga. atata timp cat tin cu dintii de "ceea ce sunt" si nu-i permit duhovnicului sa treaca de acea linie de siguranta pentru a ucide in ei idolul pe care si l-au contruit din propria persoana... merg pe mana Sfintilor: aglomeratie mare, suflete de crestin mai rar.

contrări 1

m-am contrat ieri cu cineva drag ref ce ne asteapta peste ceva ani: eu, unul, sunt pesimist en-gros (pesimist cand ma refer la Biserica per ansamblu) dar incurabil optimist en-detail (cand ma gandesc la relatia intima a fiecarui suflet cu Hristos); fireste, ptr ca altfel n-ar fi fost rost de contrari, personajul din dreapa mea (urechea buna) era exact pe invers.

de fapt, intrebarea e stupida, ptr ca viitorul nu e treaba noastra - treaba noastra este aici / acum: din grija asta excesiva ptr viitor au rasarit toate generatiile care si-au amanat viata ptr faimosul ideal 'lasa, macar copiii nostri', replica sub care se ascunde, de fapt, frica de a incerca sa schimbi lucrurile si un soi de 'merge si-asa' specific romanesc. duhovniceste vorbind, amanatul asta al vietii e faliment curat, pentru ca nu-i poti pasa bietului copil sufletul tau, cu pacatele si patimile tale, ca sa se ocupe el de mantuirea ta, pe motiv ca ptr tine 'merge si-asa'

si, pana la urma, nici cei care s-au axat pe trecut n-au sfarsit mai bine duhovniceste, ptr ca obsesia trecutului ascunde, in majoritatea cazurilor, o frica de prezent si o pasiune interioara ptr ura: istoria e atat de darnica in motive ptr care sa urasti pe toata lumea (mai putin pe tine si "ai tai")! "istoricul", ca personaj, este profund nationalist (in sensul 'noua dreapta'), totalitar, misogin, incult (propria tara este centrul lumii - restul lumii este o periferie mai mult sau mai putin relevanta), fundamentalist (fie in religiozitatea, fie si ateismul sau) si, in genere, stapanit de toate fobiile lumii.

dar, sa nu uit de personajul (pozitiv, drag) care-mi soptea in urechea buna despre cat de pline sunt bisericile si cat de multi tineri vin la spovedanie:

lucruri adevarate acum, dar inselatoare pe termen mediu si periculoase pe termen lung. am sa las bisericile pline deoparte (amintindu-mi doar de vorbele sfintilor despre vremurile in care "bisericile vor fi acoperite cu aur si pline de oameni - inlauntru, insa, nici un suflet de crestin") si am sa spun doar ca prezenta unui numar mare de oameni la spovedanie este si el irelevant, pentru ca duhovnicia nu se cuantifica (virgula) cantitativ: relatia sufletului cu Dumnezeu este 'masurabila' numai in termeni de felul - autenticitate, intensitate, sinceritate etc

singurul lucru relevant este aceasta calitate a relatei cu Dumnezeu: nu numarul celor care vin sa se spovedeasca trebuie urmarit, ci calitatea spovedaniei lor - iar aici, dinamica este cu totul alta.

(gata - am obosit; mai scriu maine)

retrocedarea icoanelor

Am primit linkul de mai jos din partea cuiva drag (este un articol referitor la retrocedarea icoanelor din proprietatea statului catre biserici) si, daca tot m-am adunat cat sa las un comment - dar si pentru ca sunt obosit - postez cele cateva randuri si aici.

http://www.criticatac.ro/2707/despre-icoane-si-arta/

Icoana – vorbesc despre cele de valoarea celor care ocupa primul etaj al Galeriei Tretyakovskaya – nu este un obiect realizat in atelierul artistului si ‘expus’ in biserica, ci parte organica a bisericii.

Rubliov picta IN spatiul bisericii pentru ca icoana urma sa devina parte a unui ansamblu; numai in cadrul acestui spatiu icoana isi dezvaluie valoarea, inclusiv cea artistica: iconarul (din nou, cei de valoarea lui Rubliov sau a lui Teofan Grecul) isi gandeste icoana functie de pozitia pe care o va ocupa in biserica, functie de celelalte icoane care o inconjoara, de pozitia relativa a celui care se roaga in fata icoanei etc.

Stiu un specialist in istoria artei care, atunci cand intra in bisericile Suzdalului sau Vladimirului – pentru o activitate de cercetare cat se poate de seculara – ingenunchiaza tocmai pentru ca stie ca iconarul a pictat cu aceasta unghi de privire al rugatorului in minte.

Mitropolitul Evloghie

“Nu înţeleg şi îmi displace total fanatismul îngust - atitudinea polemică a ideii că ‘cel care nu este pentru noi este împotriva noastră’ contrazice, după mine, duhul Sfintei Scripturi... Tot ce este bun şi profund uman conţine în sine o scânteie din Dumnezeu şi nu ar trebui să ne rămână străin. Probabil aceasta orientare a duhului meu către lume, căutarea mea de a înţelege sufletul fiecărei fiinţe umane, căutarea mea de a-L găsi pe Domnul – poate acestea explică dragostea mea pentru natură, pentru artă, literatură şi, în general, pentru tot ceea ce este frumos în viaţă.

Deseori ma întreabă oamenii ‘Cum, încă mai citiţi romane?’ Şi, cu oarecare stânjeneală, le răspund că da. Şi este adevarat. Urmăresc literatura, încerc să nu pierd nici un volum din Sovremennye Zapiski (Însemnări Contemporane). Poate că greşesc prin asta, pentru că mi s-ar potrivi să îmi dedic orele de răgaz literaturii duhovniceşti a bisericii. Cu toate astea, cred că literatura seculară este unul dintre marile mijloace de educaţie a sufletului omenesc, aproape la fel de eficient ca natura însăşi; iar semnificaţia religio-educaţională a naturii este imensă.”

Cele de mai sus sunt extrase dintr-o autobiografie (Put’ moei zhizni - Căile Vieţii Mele) care se termină cu un paragraf în care se regaseşte şi fraza:

mici nelinisti

saptamanile astea am avut mici probleme cu sanatatea (de unde si lipsa postarilor) si m-am surprins cu un gand: m-am simtit vinovat si indepartat de Hristos pentru ca, in perioada asta, rugaciunea nu a mers, postul a fost cu chin, nu cu bucurie, iar duminica nu am putut ajunge nici la biserica si am ramas neimpartasit.

iar asta m-a facut sa ma simt exclus si profund nelinistit, stapanit de un soi de nerabdare sa ma reintorc la starea dinainte, pe care o recunosteam ca fiind starea 'corecta' - pentru ca exista un anumit comportament, anumite gesturi, un anume ritual propriu al rugaciunii etc, pe care le recunosc ca fiind proprii starii in care sunt 'in ordine' cu Hristos: iar cand ordinea aceasta a disparut din cauza bolii, am fost cuprins de neliniste si de indoiala si, intr-un final, de teama.

o forma de ipocrizie

duminica s-a citit pericopa demonizatului din tinutul Ghergheseni - momentul e simplu si spectaculos in eficienta cu care lucreaza Hristos: un demonizat, stapanit de o 'legiune' de diavoli, pe care Hristos il aduce inapoi in propria-i fire. sunt doua lucruri pentru care mie, personal, fragmentul asta imi este foarte drag, insa numai despre unul dintre ele vreau sa scriu azi cateva randuri.

la final, inainte de a pleca din tinutul Gherghesenilor (alungat fiind de bietii oameni, infricosati de minunea pe care o facuse si de puterea care se ascunde in spatele ei), Iisus este rugat de tanarul pe care il vindecase sa-i permita sa-l insoteasca, sa-I urmeze. Hristos, insa, are o alta misiune pentru el - il trimite inapoi, in mijlocul Gherghesenilor care Il respinsesera, si ii incredinteaza responsabilitatea de a le 'spune toate cate ti-a facut Dumnezeu'.

momentul asta mie imi e teribil de drag; ma topeste grija lui Hristos de a nu pierde pe aceia care tocmai Il alungasera, aceia spre care venise nechemat, pentru care facuse una dintre marile Sale minuni si care, in pofida acestor lucruri, au ales sa-L respinga. si imi mai este drag pentru ca Il aud pe Hristos spunand unui posedat sa nu fuga din mijlocul acelora care il cunoscusera ca demonizat - din contra, Il trimite inapoi, in mijlocul celor ca el. Il alege pe tanar, vindecandu-l, insa il alege numai pentru a-l trimite apoi sa lucreze pentru mantuirea celor din tinutul lui.

momentul asta m-a facut sa ma gandesc cu cata ipocrizie ne separam de 'pacatosii' acestei lumi, cu cata precizie tragem linii de demarcatie intre noi, cei virtuosi, cei mantuiti de diavolii patimilor nostre de Hristos - si ceilalti. cu cat trec anii din momentul 'convertirii' noastre, cu atat ne separam de restul lumii, ne rupem intentionat de cei inca stapaniti de patimi dintr-o rusine a celui care nu vrea sa isi asume un trecut in care el insusi a fost stapanit de propriile patimi, de propriii demoni.

dar facand asta gresim infiorator inaintea unui Hristos Care ne porunceste sa 'spunem toate cate v-a facut voua Dumnezeu'. gresim inaintea unui Hristos Care nu ne-a mantuit de demonii propriilor patimi pentru a ne ascunde apoi in cladirile aurite ale bisericilor, unde sa hranim mandria ipocrita a celui care nu mai este printre cei stapaniti de patimi. ne facem asemenea fariseului care, si el, multumeste lui Dumnezeu pentru ca 'nu este ca vamesul': isi tine posturile, isi face rugaciunile si da zeciuiala randuita pentru Templu.

vitejiile lepadarii

Hristos e desavarsit in fiirea Lui ca Dumnezeu si Om, iar masura chemarii pe care ne-o pune inainte poarta aceeasi pecete a desavarsirii: 'fiti dar desavarsiti, precum si Tatal vostru desavarsit este' - toata calea spre mantuire pe care Hristos ne-o dezvaluie are aceeasi masura a desavarsirii, a absolutului: dragostea pentru Dumnezeu este dragostea intregii fiinte, dragostea pentru aproapele inseamna 'a-si da viata' pentru fiecare om, fara nici o diferentiere (nici de rasa, nici de sex, nici de cultura, nici de nationalitate, nici de religie, nici de 'virtute' etc etc).

expresia cea mai fidela a desavarsirii la care obliga urmarea reala a lui Hristos este ca, in definitiv, Domnul ne spune limpede ca El Insusi este Calea catre mantuire: iar Hristos este Crucea Rastignirii; ce ne spune Hristos este, dincolo de nuantele de rigoare, ca numai facand din propria cruce insusi continutul vietii noastre, numai traindu-ne propria rastignire, putem urma chemarii Sale. ideea asta este baza Crestinismului: aceeasi idee este, insa, nebunie grecilor (intelectualii zilei de ieri si de azi) si sminteala evreilor (crestinii 'literei', nu cei ai Duhului)

intr-un final, sufletul simte ca hristosii acestia imblanziti, domnii astia dresati pe care ii modelam dupa nevoile noastre nu-l duc spre mantuire. sufletul simte ca drumul, calea pe care inainteaza nu este Calea care este Hristos Insusi, pentru ca indeparteaza de la Cruce. iar intelegerea asta tainica a sufletului creaza o tensiune in miezul omului: apare o neliniste, o stare de nesiguranta, o mustrare continua a carei sursa nu poate fi identificata exterior - si atunci, crestinul se arunca in ispitele de-a dreapta si devine, in timp, un rob al literei, incercand sa se dezrobeasca de mustrarea vie (si mantuitoare) a Duhului.

domni de diferite dimensiuni

postarea anterioara, cea despre felul in care ne mintim pe noi insine o viata intreaga ca stim sau, cel putin, intuim ce inseamna sa iubesti, este legata, pana la urma, de aceeasi nebunie omeneasca a idolatriei. pentru ca Domnul e atat de adanc in tot ceea ce ne-a descoperit despre Sine Insusi si pentru ca a ne asemana Lui inseamna, asa cum ne si spune in repetate randuri, sa renuntam la propria viata, sa ne murim noua insine si lumii, alegem sa tradam.

alegem sa ne lepadam de aceasta chemare, insa o facem in forme subtile, tainice chiar sufletului nostru; tradam in soapta, ne invaluim pe noi insine intr-o asemenea parsiva lepadare de Hristos incat, de la un punct incolo, nici nu mai constientizam ce facem.

poleiala iubirii

cum sa incep un post despre dragoste? despre inabilitatea omului de a iubi?

credinta mea in dragoste este direct proportionala cu deznadejdea cu care imi agat mantuirea de mila lui Dumnezeu: daca nu as crede ca Dumnezeu este Dragoste, nu as vedea cale de mantuire pentru nimeni, nu numai pentru mine.

dincolo de aceasta Iubire, insa, nu cred ca exista dragoste. intre noi, oamenii, aici si acum, in viata asta, nu exista dragoste, exista numai egoism si aranjamente mult sau mai putin constientizate si care au de a face mai mult cu raporturi de putere, instinct de conservare sau nevoia de siguranta decat cu o umbra, macar, a ceea ce inseamna Dragoste.

Dragostea Domnului

Dragostea lui Dumnezeu nu este un sentiment: nu o 'simtim' asa cum simtim dragostea omului, care este un sentiment, nici nu o 'intelegem' asa cum intelegem un gand al omului si nici nu o experiem in trup, asa cum facem cu anumite forme de durere sau placere.

desigur, nu inseamna ca nu se poate simti si asa: toate simturile noastre sunt niste radare zidite, pe care putem, uneori, sa detectam prezenta Iubirii lui Hristos: sub forme de-formate, lipsite de desavarsire si acuratete: si totusi, uneori, aceste radare zidite percep 'prezenta' Iubirii ne-zidite a Domnului.

e foarte important, insa, sa intelegem faptul ca Dragostea lui Dumnezeu nu este un sentiment, pentru ca asta ne va ajuta sa ocolim doua caderi:

Sfantul Siluan

Astazi il praznuim pe Sfantul Siluan, asa ca puneti mana si faceti un dar sfantului: rabdati pe cineva in rautatea sau neputinta lui, spuneti o vorba buna cuiva care v-a facut rau, incercati - cumva - sa va calcati pe inima pentru a face acel lucru bun la care gandindu-va numai, vi se revolta inima: spune Sfantul Siluan ca vom sti ca Il avem pe Domnul in inima noastra atunci cand ne vom deserta inima iubindu-ne vrajmasii.

Faceti-i o bucurie Sfantului astazi, de ziua lui: dincolo de acatiste citite, dincolo de lumanari aprinse, faceti-i o bucurie rastignindu-va inima pentru a-l iubi pe cel care va face rau. Macar astazi, in cinstea praznicului si de dragul Sfantului.



Sfantul Siluan si Parintele Sofronie

o noapte grea

adevarul este ca, uneori, pacatul isi pune amprenta definitiv asupra omului: simt asta pe mine insumi. si nu cred ca e posibil sa ma refac in timpul vietii, nu cred ca ma pot intoarce la chipul pe care il aveam inainte de a ma desfigura prima patima, primul pacat. nadajduiesc numai ca, macar dincolo de moarte, Hristos o sa ma re-faca, o sa ma re-zideasca: in viata asta, nu cred ca e posibil sa mai fiu vreodata eu insumi, acela care as fi putut fi – ma intreb de multe ori cum ar fi aratat baiatul acela de 3-4 ani care am fost odata, daca nu ar fi cunoscut nicodata pacatul si ar fi crescut asa cum l-a gandit Domnul? e dureros sa stiu ca nu imi traiesc propria viata, ca ceea ce sunt este, in realitate, un strain. un strain desfigurat de pacat.

de asta imi e asa aproape de suflet imaginea aceea din Apocalipsa Sfantului Ioan, cand spune ca, la final, Hristos va da fiecaruia din cei mantuiti cate o piatra pe care e scris numele lui adevarat: si numele acela o sa il stiu numai eu si Hristos, o sa fie taina noastra. cred ca numai atunci, daca voi fi printre aceia, voi ajunge sa ma intalnesc cu mine insumi, asa cum as fi fost daca as fi scapat patimii si as fi crescut cu anii intru acela pe care l-a purtat Domnul in gand atunci cand m-a zidit cu mainile Lui.

omul, obiectul de arta: ultimele notite

de-contextualizare: pentru a-si depasi conditia, pentru a se deschide catre realitatea lui Dumnezeu, omul trebuie sa-si nege propriul construct.

Sf. Scriptura + Sfintii Parinti: a ura / a uita / a nega / depasi lumea, mama si tatal, sotia si copii, neam si avere, cariera si pe sine insusi - omul isi gaseste existenta numai desprinzandu-se de sine insusi si alipindu-se de ceea ce-i este exterior: Dumnezeu insusi: omul isi gaseste implinirea numai depasind cele care-l definesc in lumea zidita si alipindu-se celor care il definesc in lumea ne-zidita.

a se depasi inseamna a nu avea incredere (pana la moarte - parintii pustiei spuneau: nici dupa moarte, pana la picioarele lui Hristos) in propriul intelect, in propriul psihic, in propriul trup, ptr ca tot ceea ce ma defineste poarta pecetea zidirii si, implicit, a mortii - daca ma reduc la oricare dintre aceste elemente interioare / proprii mie ca zidire, voi esua intr-o realitate falsa a propriei mele fiinte si voi ramane in limitarile mortii nimicului din care sunt creat.

ca orice obiect de arta, ca orice metafora, eu, omul, nu imi gasesc implinirea ('sensul') in nimic din ceea ce ma alcatuieste: asa cum o metafora poetica nu isi gaseste implinirea in nici unul dintre cuvintele folosite, nici omul nu isi gaseste implinirea in nici unul dintre elementele care il construiesc.

eu, omul / eu, obiectul de arta

stim ca Dumnezeu este singura realitate, singura fiinta care exista prin ea insasi: numele pe care Dumnezeu Insusi Si-l da in mod repetat este 'sunt Cel ce Sunt', iar Hristos Domnul spune clar ca El este Viata, fara de care noi nu avem Viata in noi insine. noi, zidirea, nu putem 'fi' prin noi insine, nu ne aflam desavarsirea, implinirea in 'ceea ce suntem', ci in 'ceea ce putem deveni': in Viata ne mentinem numai prin participarea la Viata lui Dumnezeu Insusi - Dumnezeu, Viata Insasi, este Cel Care mentine in existenta toate cele care sunt - de aici: Dumnezeu: Atot-tiitorul, Cel Care pe toate le tine.

si, daca Dumnezeu este singura realitate, singura fiinta 'care este ceea ce este', atunci noi, oamenii, incetam sa mai fim existente prin noi insine (un adevar care pentru Sfintii Parinti ar fi fost de o banalitate crunta, dar care astazi starneste reactii dintre cele mai violente): asta ii spune Hristos si femeii cananeence: apa pe care o bei din fantana asta nu-ti va potoli setea, ci numai o va amana, inselandu-o: numai Eu iti pot da, prin impartasirea cu Mine, acea apa de care inseteaza, in fapt, sufletul tau / si apoi, tuturor oamenilor: daca nu veti manca Trupul si Sangele Meu, nu veti avea Viata in voi insiva: vom continua sa 'fim' dar nu vom avea Viata in noi insine.omul nu este, prin el insusi, decat nimicul din care a fost zidit - asta inseamna ca, pentru a accede la mai mult, pentru a izvori el insusi Viata (acea apa care potoleste toata setea), omul trebuie sa-si caute devenirea intru el insusi exclusiv in afara sa, prin raportare la Dumnezeu Cel Ne-cuprins.

iar asta inseamna ca omul este, el insusi, o metafora. omul insusi este un obiect de arta.

mantuire si arta (III: the end)

spre exasperarea fariseilor si a carturarilor (de atunci si de acum) Hristos Insusi, Dumnezeu Insusi s-a folosit de poezie acolo unde trebuia sa invete in limbaj zidit despre realitati ne-apartinand zidirii. Revelatia care ne-a fost data prin Hristos cuprinde un adevar care depaseste zidirea, nu apartine realitatii noastre, ci exclusiv realitatii duhovnicesti a Imparatiei Ne-zidite.

Hristos Insusi a spus 'Imparatie', dar nu vroia sa spuna 'imparatie', asa cum intelegem noi termenul, ci descria o realitate imposibil de prins in termenii limbajului / mintii / sentimentelor noastre de-formate de cadere. de aceea si abunda in Scriptura expresii de felul 'asemanatu-s-a Imparatia lui Dumnezeu cu...', pentru ca realitatile dumnezeiesti nu pot fi numite, nu pot fi nici cuprinse (= imaginate) inainte de a ne desprinde de starea cazuta in care ne traim viata biologica, ci numai prin experierea lor nemijlocita - vezi, ca cel mai bun exemplu, descrierea Sfantului Pavel despre cele 'vazute' cand a fost rapit in Duhul: nu a putut descrie nimic, decat ca a vazut si auzit lucruri dincolo de ce poate povesti omul care nu se impartaseste aceleiasi stari.

aceeasi experienta o vedem si peste 18 secole, la Sfantul Serafim: cand ucenicul il intreaba, in mijlocul padurii Sarovului, care este scopul vietii crestinului, batranul ii raspunde: 'dobandirea Duhului Sfant', tocmai pentru ca, numai intrand in aceasta realitate a Duhului, gasesti puterea de a-ti nega trupul, mintea si sentimentele: odata ce ochiul vede ceea ce mintea nu poate cuprinde, vine de la sine o ingenunchiere a propriilor simturi in fata realitatii duhovnicesti la care capeti acces prin Duhul Sfant.

mantuire si arta (II)

Dumnezeu este Cel pe Care zidirea nu-L poate defini / Dumnezeu nu este Cel pe Care zidirea Il poate defini.

asta este, deja, suficient pentru a intelege de ce arta este singura 'metodologie' prin care Il putem 'cerceta' pe Dumnezeu.  asta nu inseamna, desigur, ca orice produs artistic este, in ultima instanta, neaparat si un produs teologic; nu inseamna nici macar ca exista o relatie implicita intre arta si teologie: majoritatea artistilor (si arta lor) nu au nimic de a face cu teologia. ceea ce vreau sa spun este ca arta este 'limba' cea mai potrivita pentru a teologhisi, unde 'a teologhisi' desemneaza nu numai teologia de profesie (teologia academica), ci (si pe noi asta ne intereseaza) inclusiv teologia vie, cunoasterea lui Dumnezeu prin participarea directa, nemijlocita la Viata Lui, fiecare pe masura darului lui Dumnezeu si a implicarii personale.

ganditi-va la poezie, spre exemplu: poezia intotdeauna spune ceva, insa arata catre alt-ceva / in poezie, sensul este prin definitie in afara / dincolo / deasupra cuvintelor in sine. prin insusi mecanismul sau de functionare, poezia (arta, in general) 'isi iese din sine', isi gaseste implinirea in afara sa.

mantuire si arta (I)

o propozitie care se invarte in capul meu de cand m-am intors in biserica: arta este vitala pentru mantuire. a fi 'artist' (in sensul cuiva care percepe viata intr-un anume fel, cu o anume sensibilitate si receptivitate) este, atat cat mi-a fost mie dat sa invat din propria-mi experienta, absolut vital pentru mantuire.

este o propozitie de care ma tem eu insumi, pentru ca, aparent, este foarte dura si profund exclusivista; din acest motiv, trebuie neaparat plasata in contextul in care ea vietuieste in mine: iar asta va fi dificil de facut si va necesita, ma gandesc, multa rabdare: atat din partea mea, cat si din partea voastra. dar este una dintre cele mai puternice 'doctrine' ale sufletului meu si, daca tot m-am inhamat la povestea blogului asta, macar sa o fac in mod onest.

in genere, oamenii insisi par a se 'specializa' de-a lungul vietii intr-un anume fel de a intelege lumea si a reactiona la ea: unii opteaza pentru o atitudine de tip 'stiintific' (pozitivist, cu o tendinta de definire a lucrurilor, cu o inclinare spre autoritate si disciplina), in vreme ce altii se orienteaza spre o raportare 'artistica' la realitatile vietii si a propriei persoane (cu un tip de cunoastere negativ, preponderent apofatic / o tendinta de a invata prin experiere nemijlocita si o respingere a oricarei pozitionari 'tari', autoritare fata de lume).

instrainarea in rugaciune

stau la rugaciune si dau din gura; spun lucruri cu gura, cu mintea, spun lucruri prin gesturi ale trupului. si insist. imi fixez o durata minima, pe ceas / imi impun un ritm si o intensitate a felului cum rostesc rugaciunea. si insist. si asta de ani de zile.

si, de ani de zile, din cand in cand, am aceeasi revelatie a golului in care rostesc rugaciunea: si imi vad craniul ca o cutie goala de aluminiu in care rasuna ecoul afectat si sinistru de fals al cuvintelor rugaciunii. si asta de ani de zile: asta este maximul revelatiei rugaciunii la care am ajuns: sunetul asta, in intunericul craniului meu, vorbele astea pe care mi le spun mie insumi, munca unui mort cu o materie la fel de moarta.

si asta in vreme ce tot ce este viu ramane alaturi. uneori simt acest Tot viu (Dumnezeu si sufletul meu) stand alaturi de mine, care continui sa rostesc cuvinte in craniul meu. si inteleg foarte limpede, inteleg asa cum intelegi in vise, fara un rationament care sa justifice de ce stii ceea ce stii - asa inteleg in aceste rare momente ca am ramas departe de Dumnezeu si departe de mine insumi.

si continui sa ma rog, ca intr-o dedublare, instrainat si singur in mine insumi: pentru ca nimic din ceea ce acumulez nu are nimic de a face cu mine, cu adevaratul meu sine - mancarea pe care o mananc nu are nimic de a face cu trupul meu adevarat, pentru ca sangele si carnea asta au prea putina legatura cu trupul meu inviat, acela cu care voi vietui in vesnicie. si toata informatia pe care o inmagazinez in creierul meu, tot ce ingramadesc acolo zi de zi, in mii si mii de feluri, nu afecteaza cu nimic persoana mea adevarata, aceea intru care voi deveni intru Domnul. la fel cum nu am nimic de a face, de fapt, cu sentimentele care imi tulbura inima si trupul, pentru ca nici sentimentele nu sunt ale duhului si de toate ma voi des-carna cand va veni vremea.

adica sunt uitat si strain, fiinta mea reala, fiinta mea duhovniceasca este uitata si straina intr-un construct care nu are nimic de a face cu vesnicia mea dar pe care m-am deprins sa-l percep ca fiind propria mea fiinta.

doua vorbe despre dumnezeii demonstrabili

tot mai des vad ca revine povestea asta cu posibilitatea 'demonstrarii' prin stiinta a existentei lui Dumnezeu: citate din oameni de stiinta, diverse argumente logice, o sumedenie de lucrari semi-stiintifice / semi-teologice care pledeaza pentru o credinta justificata stiintific, etc.

recunosc ca m-am tamaduit complet de iluzia posibilitatii argumentarii lui Dumnezeu prin stiinta - era un gand ridicul din bun inceput, pe care insa, ca fel ca multi, l-am intretinut in mine insumi pentru a masca, in fapt, lipsa credintei din suflet.

pentru Dumnezeu nu poate "argumenta" decat credinta (care este, in esenta ei, tot darul Lui): orice alt argument tine de lume, tine de ceea ce este zidit si, implicit, nu depaseste limitele zidirii / numai credinta are "nebunia" sa afirme cele de dincolo de aceste limite si, implicit, pe Dumnezeu Insusi.

mai mult, incep chiar sa ma tem de stiinta: nu numai ca de o modalitate perversa de a afirma temporar existenta lui Dumnezeu, urmand ca, ulterior, sa o nege (pentru ca, in fapt, orice "dumnezeu" demonstrabil nu este decat o necesitate a omului, o nevoie de a-si justifica un anumit comportament sau de a-si potoli anumite temeri) - incep sa ma tem de stiinta ca de modalitatea prin care, TOCMAI, poate fi contruit un dumnezeu demonstrabil, un dumnezeu teribil de lesne de atins, un dumnezeu pe care oricine poate pune mana si-l poate pipai: iar un astfel de dumnezeu s-ar putea dovedi irezistibil multora, comparat cu Dumnezeul Viu, Care se sustrage atingerii fizice si Care cheama, tocmai, la o depasire a fizicului pentru o existenta in duh.

iar aceasta irezistibilitate a unui dumnezeu demostrabil se poate dovedi mai daunatoare duhovniceste decat orice lupta directa impotriva lui Dumnezeu si a mantuirii oamenilor, pentru ca multi, foarte multi, poate chiar si mare parte din Biserica, ar putea lesne cadea prada slujirii acestui dumnezeu.

slujire care, in esenta, se reduce la idolatrie, la inlocuirea Ziditorului cu o zidire a mintii noastre.

iar asta inseamna moarte duhovniceasca: singura moarte de care ne avertizeaza Hristos sa ne temem.

din nou despre rai, in toate formele lui

si, mai ales, in formele lui inexistente, formele acelea pe care le construim noi insine (sau care ne sunt injectate de parinti inca de mici) si in care alegem sa credem mai usor decat in Raiul lui Hristos.

raiul imposibil al casniciei perfecte: stiti care, aceea in care apare alesul inimii, sufetul-pereche, jumatatea, destinul, THE one, etc - apare, apoi se casatoresc (nunta ca-n povesti este, astazi, destul de lejer accesibila multora) si traiesc fericiti pana la adanci batraneti.

sau raiul imposibil al vietii fara suferinta, care presupune ca exista posibilitatea sa ne nastem, sa traim si sa murim (?) sanatosi, in deplina siguranta materiala si perfect impliniti sufleteste.

Hristos, insa, vine si ne spune ca raiul nu e aici, ca nimic din aceasta viata nu depaseste stricaciunea si pecetea mortii decat in masura in care genereaza in noi un impuls spre viata vesnica, viata de dupa moarte. in rest, in afara acestui scop, totul cade, totul se destrama mai devreme sau mai tarziu.

pentru crestin, nunta nu este inceputul raiului, ci inceputul unui drum care duce spre rai (iar 'drum', in inteles duhovnicesc, inseamna intotdeauna 'cruce') - slujba nuntii este inchinata Sfintilor Mucenici si pusa sub binecuvantarea lor, pentru ca nici unul dintre cei doi soti nu va supravietui nuntii, pentru ca fiecare va muri pentru a deveni ceea ce are nevoie celalalt. nunta adevarata va duce, intr-un inteles duhovnicesc, la 'moartea' amandurora dintre soti, in sensul in care amandoi isi vor gasi implinirea intr-un alt 'sine' decat acela cu care intrasera in nunta.

energie zero

asa ca numai un gand astazi:

am adormit aseara cu imaginea asta: un copil si un urias (dar unul cu adevarat mare, raportul dintre ei fiind ceva gen un fir de praf versus un bloc de zece etaje) stand fata in fata pe o plaja. nu stiu de ce pe o plaja, dar asa era gandul meu.

si tocmai statusem eu la rugaciune inaintea Domnului si ma straduisem sa fac lucrurile bine, sa ma pastrez eu cat mai aproape de ce-sunt / cum-sunt, si sa-L pastrez pe Domnul cat mai aproape de ce-este / cum-este El; cel putin, in masura in care ne este noua accesibila o astfel de intelegere.

si apoi, treptat, a inceput iar acelasi circ: eu am inceput sa ma inlocuiesc cu diversele mele masti, cu diversele mele imagini pre-fabricate despre mine insumi (si sa ma tot inalt), iar in locul Domnului am pus un domn mai mic, apoi altul si altul, tot mai mici si mai accesibili, desi le spuneam tot Doamne, tot Iisuse, tot Mantuitorul meu.

pana am ajuns, fireste, la un raport intre mine si Domnul ceva mai relaxat, mai accesibil. dar asta a insemnat si descoperirea unei inimi reci si a unei rugaciuni surde in sufletul meu. si a unui dumnezeu care nu mai era Domnul, ci o idee, ceva zidit de mine insumi, caruia sa ma rog dupa neputintele si patimile inimii mele.

nu e mare lucru. si nici unul dintre voi nu este, stiu asta, strain de ceea ce spun - pentru ca fiecare tradeaza; ne tradam pe noi insine si Il tradam pe Domnul. si refuzam sa pastram raportul real dintre noi si Dumnezeu si incepem sa mediem relatia cu El prin prisma a tot soiul de masti si inlocuitori. abia-abia daca reusim vreodata, daca reusim vreodata, sa ramanem noi-insine si sa-L pastram pe Domnul-Insusi in starea asta fata catre Fata care este, in fapt, esenta rugaciunii.

o smerenie de ansamblu

pre-supozitiile, pre-conceptiile astea despre care vorbea parintele cu care am slujit duminica mi-au ramas in cap pana astazi. poate si pentru ca se suprapun perfect peste ce inteleg eu insumi prin idol: idolul mort in care transform tot ce este viu. avem noi, oamenii, o tendinta care vine din pamantul din care suntem facuti, de a transforma duhul in pamant: Domnul ne da duh, ne insufla viata / noi luam si lucram si esuam inevitabil in pamant, in moarte. o poveste veche, sfasietor de banala si ciclica. si, aparent, fara scapare.

pentru ca Dumnezeul Cel Viu pe Care L-am cunoscut, sub o forma sau alta / la o intensitate sau alta, Il iau eu, omul, si-L reduc la un dumnezeu mort, ale carui puteri si drepturi le limitez in functie de puterile si drepturile mele / a carui intelepciune o conditionez de capacitatea mea de a-i intelege rational lucrarile, etc

si pentru ca Omul cel mare, cel nesfarsit in profunzimea lui, Il iau eu, omul cel mic, si-l reduc la mine insumi si-l definesc prin mine insumi si apoi ma minunez de cat de redus si neinsemnat este.

august a trecut / ne reapucam de treaba

acum, la inceput de septembrie, am facut ceva curatenie pe blog, ca sa pot renunta la varianta cu invitatiile: e mai firesc asa.

prima notita, de data asta, porneste de la predica unui parinte cu care am slujit ieri: vorbea sfintia lui despre cat se straduieste Hristos Domnul sa spulbere in noi pre-supozitiile, pre-conceptiile, pre-definitiile pe care noi singuri le formam si le cimentam si care au ca efect exclusiv pierderea Duhului si slujirea intru litera.

asa cum au facut si evreii, construindu-si o imagine-idol a lui Hristos, imagine cu care, fireste, Adevaratul Hristos nu S-a identificat, ceea ce a facut ca poporul ales sa nu-L recunoasca pe Acela Care ii alesese - desi, desigur, poporul evreu nu este decat un exemplu, cel mai elocvent, insa numai un exemplu: acelasi pericol ne pandeste si pe noi, atat in grup, ca Biserica si natie, cat si pe fiecare dintre noi, in feluri individuale, specifice de la unul la altul.

nici o descriere nu Il cuprinde pe Hristos, iar de Hristos sunt legate direct si notiunile de Biserica si Om: Omul este imagine a Unui Dumnezeu Absolut, imposibil de cuprins si exprimat in termeni 'ziditi' (pentru ca si mijloacele noastre de reprezentare poarta pecetea imperfectiunii zidirii) si, ca atare, Omul insusi, in deplinatatea sa, este un absolut imposibil de cuprins / exprimat. Cititi-l pe pr Sofronie (macar Nasterea intru Imparatia cea Neclatita), nimeni nu surprinde lucrurile astea mai limpede decat Sfintia Lui.

breaking the waves (din nou) si altele

Doamne ajuta / buna dimineata:

aseara am revazut breaking the waves: unii stiti cat de drag imi e mie von trier, asa ca randurile astea nu sunt decat reluarea unor ganduri mai vechi. un film despre bunatate, pe care il inteleg de la primul cadru pana la ultimul. si o perspectiva a lucrurilor, o viziune asupra vietii cu care ma identific total. si nu e singurul lui film in care se intampla asta: idiotii lui von trier e o capodopera / la fel si dogville / si europa.

un film despre canibalism, despre cum muscam unii dintr-altii, fara sa stim ce facem, despre o viata in care intentiile sunt cu totul altele decat ce se materializeaza in urma faptelor noastre, despre credinta, Dumnezeu si biserica, despre o nestavilita deznadejde, durere si instrainare unii de altii.

iar la final, despre nadejdea cea mai mare.

o declaratie de iubire si de nadejde, in pofida tuturor evidentelor, adusa Domnului de cineva din strafundul iadului. putine lucruri ma bucura mai mult decat o astfel de declaratie: pentru ca este si declaratia mea, o inteleg, vine dintr-o desfigurare a sufletului pe care o stiu pe propria-mi piele si o vad in jurul meu, in fiecare dintre voi, fara exceptie, intr-o forma sau alta / la o intensitate sau alta.

despre Biserica (IV)

Doamne ajuta / buna dimineata


azi mai nimic, sunt si eu intr-o stare de obisnuire cu iadul in care ne-am pogorat ieri: voi cu biroul, eu cu ale mele.


aveti grija unii de altii azi: aruncati un zambet in stanga, un compliment in dreapta, lasati de la voi putin, rugati-va putin ptr omul pe care, in mod normal, l-ati executa din vorbe sau priviri...


e o viata mohorata aici, jos, si inca mai avem ceva timp de asteptat pana la Viata buna: asa v-as strange pe toti, sa ne adunam din colturile lumii si sa facem o tabara nesfarsita de oameni care se iubesc intru Domnul.


cum erau odata desenele animate cu strumfii - va amintiti? sa ne strangem toti intr-o padure fermecata, sa ne facem fiecare coliba lui, nici prea aproape, nici prea departe si sa ne ducem traiul in liniste, sa ne intalnim cand mergem la cules ciuperci sau zmeura...


of, sunt si eu obosit: dar sa stiti ca imaginea asta de mai sus mi-e tare draga - mai ales casutele alea, din lemn, cocotate pe niste picioroange, ca niste animalute caraghioase si blande care ne cara in spinare, spre taramul lui Dumnezeu.


imbratisez. maine promit sa fiu solemn cat sa recuperez si ptr azi.



---



Obligaţia Pogorârii la Iad conţine în sine obligaţia asumării iadului şi a acelei părţi a umanităţii (acea parte a Atot-Omului, Chip al lui Dumnezeu) care aparţine, sub orice formă ar lua această aparţinere, Iadului.

Prin dragoste, se asumă – într-un mod real, printr-o transformare concretă, calitativă a omului – viaţa celui iubit / pe de alta parte, dragostea se defineşte tocmai prin lipsa judecăţii, în sensul de osândire, dragostea trebuie să cuprindă Întregul Om, inclusiv ‘frânturile’ din Iad. În acest fel, a ne mântui – ceea ce echivalează cu împlinirea poruncii iubirii – implică să ne asumăm (într-un mod real, existential) inclusiv iadul.

Paradoxal, porunca de a iubi aproapele cuprinde în sine porunca de a-l iubi şi pe cel din iad. Paradoxal, mântuirea noastră, şansa de a moşteni Raiul atârnă de capacitatea fiecaruia de a iubi iadul, înţelegând prin iad acele ipostasuri omeneşti situate în aceasta stare. Paradoxal, dragostea ne obligă să ne pogorâm la iad, în căutatea aproapelui pierdut, după modelul iubirii lui Hristos, acea iubire care izvorăşte din Răstignirea de sine şi din însăşi Pogorârea la Iad.

Pe măsură ce omul deprinde gustul iubirii dumnezeieşti, creşte în el nevoia de a se pogorî până in iad, după acea parte a sa, ca Om, care sălăşluieşte în acea stare; simultan însă, are loc şi procesul invers, prin care tocmai această Pogorâre la iad se face cauză a iubirii dumnezeieşti, acea iubire care apare în urma golirii de sine. Astfel, cauza se face efect şi efectul cauză şi, din impletirea celor două, ne câştigăm mântuirea. Dragostea şi acceptarea stării de iad ca parte componentă a propriului sine, lupta pentru mântuirea acestei părţi, decurg una din cealaltă şi se sporesc reciproc, culminând cu starea celui mântuit.

Gândiţi-vă puţin la Sfântului Siluan (şi atâţia alţii asemenea lui) care trăia nemijlocit ruptura de Dumnezeu care defineşte iadul, având în sine însuşi, în acelaşi timp, dragostea dumnezeiască şi, deci, pe Însuşi Dumnezeul Iubirii.

despre Biserica (III)

Doamne ajuta si buna dimineata.

dupa multe lupte interioare, am decis ca in timpul saptamanii sa (incerc sa) postez mai scurt, insa zilnic: un fel de 'la cafea cu duhovnicul meu'.

fac asta ptr ca eu insumi (va rog sa nu 'ma spuneti') imi beau cafeaua, dimineata de dimineata, stand de vorba (la mine-n cap, fireste) cu propriul meu duhovnic. si-l intreb de toate iar el, sarmanul, imi si raspunde la toate.

prin urmare, pentru cafea de luni, cateva randuri despre Pogorarea la Iad (mi s-a parut o tema most appropriate, dat fiind ca lunea este ziua 'pogorarii la birou' ptr mare parte din voi); este o portiune mai larga din textul despre Biserica, pe care o sa-l sparg pentru blogul nostru in 2-3 postari, cat sa trecem asa prin 2-3 intalniri de dimineata.

este una dintre temele recurente ale mintii mele / este, prin urmare, o tema pe care fac o sumedenie de notite, unele foarte recente / exista multe motive pentru asta: sper ca, pana la sfarsitul saptamanii, aceia care se vor abona la lecturile noastre matinale, sa inteleaga si de ce.

va imbratisez in Domnul.

---

Când ne împărtăşim, ne împărtăşim cu Acel Trup cu Care Hristos S-a urcat pe Cruce, a Înviat, S-a înălţat şi a şezut de-a dreapta Tatălui, DAR S-a şi pogorât la Iad. Când noi ne prefacem treptat, prin împărtăşire, ‘după Chipul’ Acestui Trup, ne apropriem atât Învierea şi Înălţarea întru Slavă a lui Hristos, CÂT ŞI Patimile şi Pogorârea la Iad a lui Hristos. Aceleaşi implicaţii universale (ontologice) care sunt valabile în sensul Împărtăşirii cu Sfintele Taine spre aproprierea Învierii şi a Raiului, sunt valabile şi spre aproprierea Crucii şi a Iadului.

Fiecare dintre acţiunile centrale ale vieţii în trup a lui Hristos are profunde implicaţii ontologice, extinse asupra tuturor oamenilor (Întregul Adam) DAR ŞI asupra Bisericii, Trupului Acestui Cap – Hristos. Întruparea, Răstignirea, Învierea, Înăltarea DAR ŞI Pogorârea la Iad, fiecare sunt acte transformatoare nu numai a lui Hristos (ca Ipostas în Sine) ci a firii omenesti însăşi, per ansamblu. Pogorârea la Iad nu diferă în nici un fel, ca universalitate a valabilităţii sale, de Răstignire, de exemplu. Atât Răstignirea cât şi Pogorârea la Iad sunt ‘evenimente’ în sine, punctuale, dar comportă şi implicaţii trasformatoare asupra întregii firi omeneşti.

Singura cale spre mântuire este urmarea lui Hristos – în El ne răstignim, murim, înviem şi ne învrednicim de slava vieţii veşnice DAR tot prin El trebuie să ne asumăm, ca Biserica şi ca Om, inclusiv Pogorârea la Iad. Această ‘scăpare’ dogmatică, tendinţa de a ignora evidenţa asta, justifică şi mesajul pe care Dumnezeu l-a reînnoit omenirii şi Bisericii însăşi prin cuvântul Său din secolul XX către Sfântul Siluan – ‘Ţine mintea ta în iad’.

Şi mai justifică şi răceala care bate azi prin inimile noastre.

despre Biserica (II)

putin mai mult astazi, pentru ca maine este zi de Duminica, ziua Domnului - maine MURIM lumii asteia: inchideti telefonul mobil, ramaneti in familie sau de unul singur si faceti lucrurile Imparatiei: mergeti la Biserica si slujiti Domnului, rugati-va impreuna cu cei ziditi de acelasi Ziditor ca si noi si, mai ales, impartasiti-va, impartasiti-va, luati-va portia de Viata.

apoi lucrurile marunte, care fac ziua de duminica ziua Imparatiei: inchinati-va la icoane cand va intoarceti acasa, spuneti rugaciunile inainte si dupa masa, (re)cititi viata sau scrierile unuia din Sfintii de suflet, amintiti-va de viata din lume a lui Hristos citind din Noul Testament si rugati-va: rugati-va pentru iertarea tuturor, pentru indreptarea tuturor si pentru mantuirea tuturor: fara nici o exceptie.

inchideti-va in casa, intre cei dragi, si faceti lucrurile pe care, in alte conditii, poate v-ati rusina sa le faceti: chemati-va cel mai bun prieten si faceti impreuna o rugaciune inaintea Domnului sau a Maicii Domnului, discutati intre voi neputintele duhovnicesti, intristarile, patimile, marturisiti-va unul altuia: nu este acelasi lucru cu marturisirea inaintea duhovnicului, dar sudeaza sufletele, va invata smerenia si e o arma foarte puternica impotriva oricarei patimi.

desigur: e si un criteriu al adevarului - daca nu aveti pe nimeni in viata voastra pe care sa-l invitati la masa si inaintea caruia sa va puteti varsa astfel sufletul, un laic, un om ca si voi, din afara clerului, atunci ceva nu este in regula: atunci prietenia careia ii spuneti prietenie NU este prietenie, iar dragostea careia ii spuneti dragoste NU este dragoste.

cam atat. daca aveti rabdare, cititi si textul de mai jos - este despre Biserica, dar nu uitati ca fiecare din noi suntem chemati sa crestem intru Biserica insasi si, in felul asta, este si un text despre noi insine.

drag mare. imbratisez in Domnul.

---

Biserica administrează în lume nebunia cea bună, nebunia Împărăţiei lui Dumnezeu, nebunia Crucii şi a Celui Care a ‘monopolizat’ păcatul şi moartea, ca efect iminent al păcatului. Nimic din lume nu intră nepurificat, ne-‘cenzurat’ de Legea Noului Testament, în componenţa Bisericii. Însă chemarea unică a Bisericii este tocmai purificarea lumii. Menirea Bisericii este tocmai să-şi suflece mânecile şi să se afunde cu toată nebunia dragostei în mizeriile lumii, pentru ridicarea acestei lumi, mizerabilă şi desfigurată de păcat. Lucrarea Bisericii este tocmai mântuirea acestei lumi, aşa infestată de păcat cum este, şi nu a acelei ‘turme mici’ care deja este angajată pe drumul spre Împăraţie.

Nu cei sănătoşi au nevoie de Mine, ci cei bolnavi. Nu am venit să-I chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă – asta e menirea lui Hristos, iar unicul şi deplinul sens al întemeierii Bisericii este tocmai continuarea acestei lucrări, perpetuarea ei din generaţie în generaţie, până la vremea pe care numai Tatal o ştie, vremea strângerii acestei lumi. În nici un fel nu poate fi modificată această menire a Bisericii, nici o nuanţare nu poate fi operată, nici o înlăturare sau atenuare a acestui scop nu este permisă, pentru că Biserica este a lui Hristos, iar Hristos este acelaşi, acum şi în veac. Orice modificare a ADN-ul bisericii atrage modificarea dumnezeului bisericii, o renunţare la Hristos prin înlocuire – în fapt, căderea în idolatrie pură, chiar dacă idolul continuă să fie numit Iisus, iar capiştile lui biserici creştine. Dacă schimbam ADN-ul Bisericii, schimbăm ADN-ul lui Hristos; asta nu e o ‘ucidere’ a lui Hristos, pentru ca El ‘este’ în mod absolut, independent de orice determinare. Înseamnă, însă, o ratare din partea noastră a mântuirii prin Vestea cea Bună şi, implicit, o ucidere a Omului, care nu există decât prin raportare la unica Sursă de Viaţă.

Ortodoxia dumnezeiască este şi rămâne veşnic ‘aceeaşi’, ca expresie a corectei credinţe în ‘Corectul’ şi veşnic Acelaşi Dumnezeu, în Dumnezeul corect ‘definit’ de Evanghelie şi Sinoadele Părinţilor. Ortodoxia bisericească trebuie sa fie chip al acestei Ortodoxii divine.

Ochii Ortodoxiei bisericeşti trebuie sa fie permanent spre levitul din parabola samarineanului milostiv: acolo este pericolul, aşa arată căderea de care trebuie să se păzească Biserica omenească. Levitul ştie că, dacă atinge un mort, se ‘întinează’ şi va fi oprit din slujba la templu până va trece prin înrobitoarele ritualuri iudaice de curăţire. Aşa că alege să treacă pe lângă, dintr-un sinucigaş instinct de auto-conservare. Biserica şi fiii ei – clerici şi credinciosi simpli – ştiu (măcar intuitiv) că, dacă te implici real in viaţa unui om, dacă laşi garda jos şi în inima ta se înfiripă un dram de compasiune sau dragoste, devii ‘copărtaş’ la viaţa aceluia. Părintele Sofronie spune că cel care iubeşte în Hristos trăieşte cu adevărat viaţa celui iubit, cu bunele şi relele lui. Or, coparticiparea asta la viaţa aproapelui fragilizează, vulnerabilizează, mă ‘murdareşte’ pe mine de faptele fratelui meu. Asa că alege şi eu, ca levitul Vechiului Testament, să trec pe lângă, din acelaşi sinucigaş instinct de auto-conservare. Trec văzut pe lângă aproapele şi mizeriile lui care îmi periclitează propria curăţenie, dar trec nevăzut şi pe lângă Hristos, cu poruncile Lui şi Evanghelia Lui pe care, totuşi, le mărturisesc şi în care afirm cu încăpăţânare că nădăjduiesc şi cred.

În nimic din toate astea nu există duhul Evangheliei. În nimic din toată răceala asta de laborator nu se regăseşte o umbră măcar din acea dragoste jertfelnică pe care o PORUNCEŞTE Hristos. Acest Hristos, Care – CUM a mântuit lumea? Venind pe nori? Învăluit în slavă şi păzindu-Se ca nu cumva să Se întineze cu atingerile mâinilor noastre făcute din noroi? Noul Testament ne spune limpede că NU, nu aşa este Hristosul lui Dumnezeu, ci Unul Care a murit pe o Cruce de lemn, neşlefuită, necurăţată, cu aşchii înfipte în carnea dezgolită şi sângele încleiat pe răni acoperite de mizerie şi praf.

Hristos a lăsat în urma Lui Biserica tocmai pentru viaţa şi mântuirea LUMII. Nu pentru a-şi construi împrejur un gard de sinucigaşe regulamente omeneşti care să o protejeze de mizeria lumii. Biserica este lăsată tocmai PENTRU a se murdări, tocmai pentru a-şi risca propria ‘mântuire’ (care, oricum, nu-i aparţine, ci este a lui Hristos) ‘doar-doar va mântui pe cineva’. Tot discursul Mântuitorului cheamă la jertfă de sine pentru aproapele, la lepădarea de sine, lepădarea de propria viaţă, lepădarea acelui sinucigaş instinct de auto-conservare (sinucigaş pentru că, deşi aparent salvează omul, în fapt ucide Omul întru care suntem chemaţi să creştem) şi chiar de propriul suflet – nimeni nu are dragoste mai mare decât acela care-şi dă viaţa pentru fratele lui.

Acesta e Hristos şi nu altul, iar Biserica este aceea care lucrează poruncile Acestui Hristos, iar nu ale altuia. Dacă face faptele altuia, deşi se cheamă Biserică, este cu totul altceva. Iar numele nu mântuieşte, ci conţinutul, veridicitatea acelui nume. Creştinul care e creştin numai cu numele, dar nu cu fapta, este, de fapt, păgân. Şi mai rău decat un păgân, pentru că ‘dacă n-ai şti, păcat n-ai avea, dar acum ştii şi pentru asta păcatul rămâne’. Ortodoxia numai în literă, dar nu şi în duh, este religie idolatră. Şi mai rău decât acelea, pentru că ‘nici tu nu intri în Împărăţia Cerurilor şi nici pe altul nu-l laşi să intre’.

Ne-jerfelnicia întotdeauna ne îndepărtează de Hristos şi Îl poziţionează şi pe El într-o stare de ne-jertfelnicie faţă de noi, în care Jertfa Sa nu mai este şi a noastra. Fără iubire, care înseamnă Jertfă, nimeni nu se mântuieşte. Iar iubirea / jertfa se face, iubirea este o faptă, o acţiune. Şi încă una pe care Hristos a lăsat-o ca poruncă ultimă, porunca supremă, ca dreptar şi criteriu de verificare dacă suntem sau nu pe calea cea strâmtă (vezi notiţele Sfântului Siluan). O poruncă generalizată, fără diferenţieri, fără limite – iubiţi-vă aproapele, iubiţi-vă vrăjmaşii, iubiţi-vă pe voi înşivă (iubiţi aproapele ca pe voi înşivă), iertaţi tuturor toate de nesfarsite ori.

ACESTA e Hristos – ‘Nebunul’ acestei lumi, omul ne-om, pentru că este adevaratul Om, Care nu poate fi cuprins în regulile şi criteriile noastre comode şi neimplicate, deformate şi deformatoare, omeneşti, însă sub-Omeneşti. Şi, cu siguranţă, ne-dumnezeieşti.

notite despre Biserica (I)

Doamne ajuta.

am renuntat la ideea de a posta inca o parte din cele pe care le aveam scrise despre Duhovnic: imi dau seama ca deja sunt lucruri mult prea personale, cumva, si ca nu are nici un rost sa le agatz aici, la uscat in vazul lumii. intr-o zi, dupa ce voi avea acele doua saptamani in care sa ingrijesc textul, o sa-i dau o forma ceva mai decenta.

intre timp, strecor cateva randuri din alte notite (pc-ul meu e plin de notite) despre Biserica. este un text la care tin, pentru ca subiectul este teribil de viu in mine insumi, iar rationamentul din centrul textului este unul foarte activ in creierul meu.

imbratisez. sa aveti un week-end frumos, cu odihna, rugaciune, Biserica si Sfanta Impartasanie.

---

Biserica o cucerim prin lupta împotriva idolilor. Idolii sunt o realitate materială în Vechiului Legamant şi o realitate duhovnicească a Noului. Iar când Hristos echivalează desfrânarea duhovnicească aceleia fizice are în vedere o realitate mult mai profundă decât desfrânarea ca act de încalcare a unui legământ a unui om faţă de alt om – Hristos vorbeşte despre încălcarea legămintelor noastre faţă de El Însuşi, printr-o desfrânare idolatră (duhovnicească sau fizică). Biserica este un fenomen viu, în permanentă desfăşurare, cu o evoluţie continuă, astfel încât orice oprire, orice stare de destindere implică o cimentare a unei anume înţelegeri despre sine şi se reduce, automat, la limitările unui idol.

Biserica nu aparţine nici unui timp, spaţiu sau culturi. Biserica este a lumii acesteia, exclusiv în timpul lui Acum şi în spaţiul lui Aici; şi mai este a lui Dumnezeu, în forma sa desăvârşită, dincolo de orice înţelenire în limitele lumii acesteia.

Când Hristos Îşi cheamă primii Apostoli, aceştia lasă tot şi Îi urmează: ies fără nici o ezitare din familiile lor (fiii lui Zevedeu îşi lasă tatăl în barcă; despre Sf Petru ştim că era căsătorit şi, prin tradiţie, avea şi copii, însă asta nu l-a împiedicat să reacţioneze cu aceeasi uşurinţă), renunţă fără nevoia unei justificări la meseriile de o viată (toţi sunt pescari, toţi sunt chiar la locul muncii lor) şi Îi urmează lui Hristos. Fragmentul asta al Evangheliei, în stridenţa simplităţii sale, ne aruncă în faţă o desavarsită deschidere faţă de chemarea şi hotărârea lui Dumnezeu.

Sfinţii Apostoli nu sunt oameni care se cunosc pe ei înşişi, nu sunt obsedaţi de ideea auto-definirii, nu se descriu în propriile procese mentale şi în faţa celorlalţi, ci rămân (până la vârsta bătrâneţii, în cazul Sf Petru) la nivelul copilului care aşteaptă să fie modelat. Domnul cheamă, ei urmează - şi asta pentru că ei nu se definesc, nu şi-au contruit, de-a lungul anilor, un idol din propria persoană, de care să se fi ataşat şi căruia să-i fi slujit. În felul acesta, ei rămân deschişi chemării Domnului şi ştiu că, răspunzând chemarii Lui, îşi asumă singura definire / definiţie a propriei persoane care nu este determinată de lumea zidită (nu este idol făcut din pământul zidit), ci este expresie a acelui nume de taină pe care Hristos îl va spune, la strângerea vremii, fiecărui suflet mântuit (numele fiind expresie a identităţii persoanei).

În genere, pe măsură ce trec anii, ne lansăm într-o cursă nebună a auto-definirii; perspectiva tot mai concretă a morţii, a nimicului în care se va desprinde toată încrengatura de procese psihice, fizice, mentale pe care o numim în mod curent ‘eu’ ne determină să ne scufundam într-o mlaştină a definiţiilor, până acolo încât ajungem să ne definim nu numai pozitiv, ci chiar prin prisma fricilor noastre, a neputintelor sau eşecurilor personale. Deseori, înseşi patimile care ne-au stăpânit ani de-a rândul ne devin intim personale şi sfârşim definindu-ne prin patimile noastre, adică, paradoxal, prin tocmai sursele morţii noastre duhovniceşti.

Procesul ăsta de auto-definire înseamnă, în fapt, o închidere faţă de ceilalţi şi, implicit, o închidere faţă de Dumnezeu. Şi astfel, o chemare de felul celei la care au răspuns Sfinţii Apostoli nu mai ajunge la inima omului care deja s-a auto-definit. Cel care a hotărât deja ce este / ce nu este, cel care şi-a dat definiţia singur şi şi-a acordat singur un nume (o identitate) nu mai poate răspunde chemarii lui Dumnezeu şi nu se mai poate lăsa definit de mâna Lui, pentru că asta implică a renunţa la idolul propriei identităţi. În definitiv, este aceeaşi veche poveste a lui Adam, care se defineşte el însuşi, lipsindu-se de identitatea întru care l-ar fi crescut Ziditorul său.

Aceasta ultimă, desavarşită identitate, pe care numai Ziditorul o ştie şi pe care ne este rânduit să o descoperim numai la final, este forma fiecăruia dintre noi de a fi Însăşi Biserica, în deplinătatea ei.

mai multe despre duhovnicul meu (II)

pentru ca de cateva nopti scriu, scriu la 'The Implicit Apophatic Theology of Dada' (ma doare capul!), nu am avut vreme sa generez nimic altceva (exceptand drag-drag-drag si o nevoie tot mai copilaroasa si mai abrupta de a face oamenii sa rada si sa fie mai voiosi, mai cu chef, mai cu hei-rup!)

mai postez fragmentul asta si, posibil, inca unul maine; apoi, gata, se apropie venirea in tara, stiu ca ma revad cu duhovnicul si scapati de subiectul asta pentru 2-3 luni.

azi am fost la un seminar de e-safety ref facebook, twitter si alte cele: m-am ales cu o justificare a tuturor fricilor si crizelor de paranoia pe care le aveam / am aflat ca va pot da in judecata daca postati fotos cu mine pe contul vostru de facebook fara acordul meu (se cheama cyberbullying si stiu si numarul legii, asa ca nu ma puneti la incercare!) / si, in sfarsit!, am aflat ce inseamna 'lol' (ce vreti, sunt mai incet...)

---

dincolo de astea, va rog sa cititi lent randurile de mai jos; sunt multe pe care, in timp, le-am mai vorbit cu voi la spovedanie sau in afara; nu sunt lucruri neaparat practice, insa sunt gandurile unui duhovnic despre duhovnicie si va pot fi de folos intr-un fel mai larg, ajutandu-va sa va formati o anume atitudine, un anumit 'cadru' in care sa intelegeti spovedania un pic altfel.

altfel, adica nu in termenii acestei lumi imediate, cu realitatea ei (si a mea) fizica, pshihica si culturala. altfel, in sensul ca - suna ciudat - dar la spovedanie, ochii nostri (si ai mei, si ai vostri) nu trebuie sa fie pe noi, cei de aici/acum, pentru ca nu eu, cel de aici/acum, sunt subiectul spovedaniei, ci eu, acela intru care trebuie sa devin. prin Domnul, intru Domnul.

imbratisez in Domnul.

---

Mărturisirea este o nevoinţă, iar rostul acestei nevoinţe este ca bătrânul – duhovnicul să intuiască în scaunul de spovedanie, prin mărturisirea gândurilor pe care o face fiul, tocmai rânduielile ‘cultului’ adus idolilor pe care fiul îi ridică permanent în sufletul său şi care riscă să ia locul Adevăratului Dumnezeu, Cel neştiut, neajuns, necuprins cu gândul.

Mândria duce la graba de a atinge desăvârşirea, iar graba atrage nevoia fiului de a cimenta, de a se focaliza duhovniceşte asupra unei forme exacte, definite a lui Dumnezeu, dar şi, implicit, a omului. Duhovnicul este cel care surprinde tocmai momentele cimentării acestor desfigurări ale Realităţilor absolute, nedefinibile, şi le scurtcircuitează. În felul ăsta, îl forţează permanent pe fiu să se menţină pe calea grea, smerită a întunericului necunoaşterii lui Dumnezeu, necunoaştere care ascunde în sine, în fapt, singura lumină a cunoaşterii lui Dumnezeu care este accesibilă omului în existenţa sa pământească.

Duhovnicul îl deprinde pe ucenic să-I slujească Adevăratului, Cunoscutului-prin-Revelaţie, dar Dincolo-de-cunoaştere Dumnezeu şi îi anulează leneşele slujiri idoleşti în care cade, paradoxal, tocmai în numele slujirii lui Dumnezeu şi care se ascund sub aparenţa obişnuinţelor, logicii şi spiritualităţii proprii, unice a fiului. Duhovnicul îl deprinde pe ucenic cu un nou fel de viaţă care, deşi nu-i este proprie momentan, este singurul şi adevăratul ‘uz cultic’ pentru slujirea Singurului şi Adevăratului Dumnezeu. De aici şi realitatea că duhovnicul este preot-slujitor al lui Dumnezeu în biserica inimii fiului său.

Lucrarea duhovnicului nu iese în nici un fel din tiparul lucrării la care este chemat fiecare om, cleric sau laic; însă, ca şi monahul, preotul-duhovnic îşi asumă o anumită cale, un mod specific de a împlini această lucrare, spre care îşi canalizează întreaga viaţă. În plus, tot ca în monahism, calea este asumată sub forma unei promisiuni, a unei responsabilizări clare, conştiente faţă de Dumnezeu şi de aproapele. Din acest motiv, duhovnicia, ca şi monahismul, sunt veritabile Taine, cu nimic sub Taina Cununiei sau a Preotiei. Legătura care se crează între duhovnic şi fiul duhovnicesc este o taină în sine, o relaţie a cărei funcţionalitate este deplin condiţionată de prezenţa permanentă între cei doi a lui Dumnezeu.

Duhovnicia este taină, pentru că in scaunul spovedaniei se naşte adevăratul Om. Din braţele duhovnicului, Omul îşi primeşte treptat adevărata, autentica sa fire. Prin duhovnic, individul amorf, înstrăinat de Dumnezeu şi de sine însuşi, îşi primeste în mod neştiut numele, acel nume tainic pe care îl va purta în veşnicie, numele Persoanei întru care devine.

Unirea dintre duhovnic şi fiul duhovnicesc este un schimb reciproc de viaţă, o vărsare din unul într-altul altul, o iubire duhovnicească al cărei chip direct, nemijlocit, este iubirea din sânul Preasfintei Treimi.

trei lucruri azi - trei: despre duvovnic (I)

strecor un fragment dintr-un text in lucru, ceva la care tot migalesc de mai bine de 2 ani; material am suficient, insa trebuie extins si curatat de o sumedenie de buruieni - odata, curand, va trebui sa-mi iau doua saptamani numai pentru asta.

fragmentul de mai jos e dintr-un capitol despre parintele duhovnicesc: nu, nu este un apropos / este o expresie a nesfarsitului dor care m-a cuprins astazi de propriul meu duhovnic, de bunatatea si dragostea si delicatetea lui fara margine.

imbratisez.

---

Duhovnic inseamna participare la viata fiului, nu la viata exterioara, mentinuta prin activitatea intestinelor si a plamanilor, nici la cea psihologica, gestionata de creier, sistem nervos si caracteristici genetice, ci la acea viaţă care e răsfrângerea, reflectarea Vieţii Dumnezeieşti în sufletul omului. Duhovnic inseamna a te aduce pe aceeaşi treaptă cu fiul în urcuşul scării spre Dumnezeu, asumându-ţi toate riscurile implicate, şi asta deşi eşti cu mult mai sus, după cuvântul Părinţilor chiar la capătul scării. Duhovnic nu înseamnă îndrumător intelectual, nici juridic, nici administrativ şi nici măcar afectiv. Duhovnic înseamnă să devii purtătorul – şi coresponsabil – sufletului fiului duhovnicesc şi să duci lupta pentru mântuirea acestui suflet care ţi-a devenit propriu.

Duhovnicul e mai degraba mamă – Pr. Sofronie, Sf. Ambrozie, Pr. Arsenie Papacioc + Duhovnicul este, prin insasi natura menirii sale, o forta feminina, ceea ce – corelat cu statutul sau de parinte – atrage in mod firesc maternitatea sa in relatia cu fiii duhovnicesti. Niciodata, duhovnicul nu va putea – in sensul ca nu va avea abilitatea, nu va fi capabil – sa reflecte inflexibilitatea seturilor de reguli si canoane cu care este, aparent, inlantuit; din aceasta inlantuire il va elibera intotdeauna dragostea, participarea reala la neputintele si implinirile fiului, astfel ca duhovnicul va fi obligatoriu expresia pura a exceptiei, a duhului – nicicum a literei – a acelei iconomii de-viata-facatoare care se face “tuturor, toate, macar ca va mantui pe unul” – Pr. Schmemann.

(smerenia de a te sti om, partas aceleiasi firi cu cel care se marturiseste; sa simti privirea lui Dumnezeu in ceafa atunci cand cel din fata ta se marturiseste si sa auzi cuvantul Lui ‘daca esti fara de vina, arunca piatra’; spovedania celui din fata mea este un moment de judecata pentru mine insumi, pentru ca instinctiv, condamn pacatele lui, insa ma stiu legat duhovniceste de constientizarea propriilor pacate – stiu ca ar trebui sa condamn, dar ca nu o pot face, de vreme ce eu insumi sunt partas aceleiasi stari de pacatosenie; in spovedanie, fiul ingenunchiaza vazut in fata duhovnicului, dar, pe masura coborarii in mizeria pacatelor marturisite, duhovnicul insusi ingenunchiaza, nevazut, in fata lui Dumnezeu si, cu cat se smereste vazut prin marturisire fiul in fata duhovnicului, cu atat se umileste nevazut sufletul duhovnicului in fata lui Dumnezeu)

trei lucruri azi - doi:

pornind de la insemnarile Sfantului Isaac Sirul: o rugaciune de post, f aproape de starea reala a multora dintre noi / eu inaintea tuturor. imbratisez.

de ce?

de cateva saptamani, citesc din greu la dadaishti, ptr ca - in creierul meu dubios - e ceva esentzial / ceva ca un fundament al umanului in gargara asta avangardista. cred ca avangarda adevarata nu are nimic de a face cu arta, ci are de a face exclusiv cu omul; iar cand ceva are de-a face cu omul, are de-a face - implicit, indiferent daca e conshtientizat / asumat sau nu - cu Prototipul al carui chip este omul.

desigur, pot fi ushor rejectabil: sunt, in definitiv, ceea ce sunt si, in consecinta, vesnic susceptibil de a-mi fi fost spalat creierul (in sensul pozitiv al afirmatiei, as vrea eu - va datzi seama? ce frumoasa imagine, ce plasticitate, ce minunatzie - un creier peste care se revarsa asa, o apa miraculoasa, care il mangaie si-l patrunde pana in maduva lui, lasand in urma un creier nou, un creier transparent, facut din ceva delicat si sfant: un creier coagulat din mir, un creier ca o pace densa, materiala) - DAR sa revin: imi dau seama de situatie, insa - mai mult sau mai putin paradoxal - asumandu-mi povestea asta, simt ca am si depasit-o cumva.

mi-am notat mai multe lucruri despre dada si duhovnicie (am si o motivatie lumeasca: doua conferinte in septembrie, la universitatile din Durham si St Andrews, la care trebuie sa prezint lucrari dsp teologie vs literatura) - o parte dintre aceste notatzii, aberante as they may be, o sa le expun / extind si aici, in spatziul mai multor postari.

"de ce?" - acesta e subiectul postarii. de ce sa le expun intr-un spatiu semi-public? simply put, pentru ca daca nu as face-o, as falsa. as vrea teribil sa fiu 'pur', sa pot nega totul si sa raman cu Dumnezeu in cap, intr-o forma esentializata, absoluta, fara impuritati din lumea zidita: nu sunt ironic, nimic nu-mi topeste inima mai mult decat intuitia unei zile in care Il voi avea pe Domnul tot in inima: dintr-odata, complet, o supra-doza de sfintenie care sa anihileze toata ne-desavarsirea / provizoratul / intermediarul / compromisul care ma definesc acum si sa instaleze (to download) un program nou, ceva minunat de frumos, indescriptibil de inalt, necuprins de bun si liber.

imi doresc asta: de asta sunt ceea ce sunt: spre asta ma indrept si eu / si lumea intreaga, intr-un fel sau altul.

insa a spune ca sunt deja acolo / a nega intermediarul in care sunt si in care, sigur, voi muri: asta inseamna a falsa, a confunda Destinatia cu o etapa. si asta inseamna a lua un idol si a-l ridica la rang de dumnezeu.

sunt nesigur si vreau sa stiti asta: e firesc, e starea 'data' a fiecaruia dintre oameni sa fim nesiguri pana la capat (era un parinte in Pateric care nici in vazduh, inaltandu-i-se sufletul catre Domnul, nu si-a afirmat mantuirea, ci a amanat totul pana a ajuns inaintea lui Hristos) / am momente (multe si adanci) de necredinta, de disparitie a sensului, de respingere a suferintelor / tristetilor / a crucii, in definitiv. DAR, daca Hristos Insusi a cerut 'sa treaca' de la El paharul Rastignirii, cum as putea eu ('eu' fiind oricare dintre oameni) sa am pretentia de a fi mai puternic decat Mantuitorul Insusi?

e o mare nebunie asta. o nebunie venita dintr-o mandrie subtila, o incredere prea mare in noi insine. si o nebunie care produce atata suferinta... absolut inutila, absolut nejustificata: o suferinta care nu e de la Hristos, o tristete care inabusha, sufoca viata duhovniceasca. pentru ca noua, tuturor, mai ales astazi, ne trebuie AER, ne trebuie libertate, avem nevoie de spatiu inainte.

iar fara spatiul asta inainte, ratam sa intzelegem ca viata e o perspectiva mereu-mereu inepuizabila (ca o vale larga, nesfarsit de larga, vazuta din varful dealului), neatinsa de ani, neatinsa de greseli din urma, neatinsa de rani invechite... de unde atatea pretentzii pentru niste suflete amarate si plapande ca ale noastre? de unde atatea asteptari de la niste zgribulitzi in lumea asta ca niste prunci inghetzatzi, ramashi iarna afara, prin nametzi?

viata asta e un interval deschis, niciodata limitat de nimic, de absolut nimic: si e atata bucurie in asta, e atata drag de Domnul daca ne intoarcem la realitatea asta - omul e cu adevarat desprins de orice forma de determinism, pentru ca suntem chip al lui Dumnezeu si viata Lui este, in mantuire, viata noastra - asha nesfarshit de bogata e viata, asha definitiv ne-legata de trecerea anilor, de pierderea joburilor, de rani care dor: multe, foarte multe dor, dar nimic nu ucide daca ne pitulim bine-bine la umbra Crucii, stranshi tare-tare unii-ntr-altzii, atat de stranshi incat sa fim una.

of: pana la urma, raspunsul la intrebarea asta - 'de ce?' sa scriu aici despre arta (sub orice forma) sau orice altceva ne-legat de Domnul - este: ca sa shtitzi ca si eu, ca si voi, ca si omenirea intreaga, permanent dibuiesc drumul si permanent ma impiedic: dar asta e firesc, e atat de firesc cum e respiratzia.

desigur, cand respiratzia nu ne va mai fi fireasca, atunci - cu mila Domnului - nici dibuitul si nici impiedicarile nu ne vor mai fi firesti. dar, pana atunci, jos cu pretentziile, jos cu nasul (duhovnicesc) pe sus, ptr ca nu ne alegem decat cu standarde imposibile si cu un cerc vicios de regrete nesfarsite si o colectie de rani si suferinte.

---

inchei postarea asta (dadaista in lipsa ei de structura) cu o mentziune: mai devreme am facut o greseala (intentzionata, ca sa-mi servesc ocazia de a scrie incheierea asta) - m-am referit la arta (si orice altceva) ca fiind, potential, ne-legate de Domnul.

dragilor, eu nu cred ca ceva din ce face omul poate fi separat de Domnul; poate fi, cel mult, separat de religie - dar Domnul si religia sunt doua lucruri (uriash de) diferite. dar, despre asta, alta data.

---

deocamdata, imbratishez.

noapte buna.

furci si garduletele

pe parintele Arsenie il iubesc ca pe putin altii. pentru ca e bun. si bland. si nu ma tine la distanta, cu canoanele pe post de furca lunga cu care tii la distanta animalul.

il iubesc pentru ca simt ca ma iubeste si el. si pentru ca, netrasandu-si gardulete de aparare in jurul lui / si nemarcand un teritoriu duhovnicesc in care sa se puna la adapost de mine si pacatele mele, e ca si cum m-a luat in spinare. si-a asumat ca exist si eu, asa cum sunt, si ca Hristos a murit si pentru mine (sau mai ales pentru mine) si merge inainte asa, cu mine in spate.

lipsa asta a 'asigurarilor', ne-punerea asta la adapost il face un mic hristos, un mic rastignit, dupa chipul Unicului Rastignit: pentru ca si el, ca si Hristos, isi rastigneste siguranta si-si risca mantuirea pentru a nu pierde pe nimeni, pentru a purta pe toti, duhovniceste, in spinarea sa.

si ce ton bun are; si cum iti topeste inima numai sa-i citesti cuvintele - in lumea in care traim noi azi, numai sa simti bunatatea asta si esti cucerit - oare cum va fi cand Il vom intalni pe Domnul, despre care stim ca Dragoste este si singur bun?

o parte din inima mea freamata de nerabdare, stiindu-L pe Domnul / cealalta parte a inimii se usuca de mahnire, stiindu-ma pe mine.

Pr Arsenie Papacioc

Trebuie sa ştii sa mori şi sa înviezi în fiecare zi. Pentru ca viata înseamna moarte continua – Interviu cu Pr. Arsenie Papacioc cu prilejul împlinirii a 95 de ani de viaţă (I)

Părintele Arsenie nu îmbătrâneşte. Secretul? Ni‑l spune tot dânsul: să ai la tinereţe puţină bătrâneţe, că atunci sigur vei avea la bătrâneţe multă tinereţe. Un sfat pe care nu ai cum să nu îl urmezi dacă cel care ţi‑l dă e nonagenar, după o experienţă de decenii în puşcăriile comuniste.

Ce le recomandaţi în primul rând creştinilor care doresc să sporească în viaţa duhovnicească?

Eu recomand o stare de veselie interioară, lăuntrică, din inimă, o stare ce înseamnă rugăciune neîncetată. O stare de veselie adevărată, degajată de problemele vieţii, de problemele cărărilor vieţii, ale unuia şi ale altuia. O stare de veselie, cu orice chip. Dacă‑i întristare, se clocesc ouăle diavolului. E o stare de absenţă, de întunecare. Dacă un om nu moare de pe poziţia de trăire, de înălţare, de steag, toată creaţia suferă. Noi trăim într‑o mare unitate, toată creaţia lui Dumnezeu este o unitate. Daca ne despărţim de marea unitate, suntem pe poziţie de anulare, de autoanulare. Deci, recomand o poziţie de trăire. Pentru că tragedia întregii lumi trebuie plânsă ca propriile noastre păcate. Şi starea de rugăciune înseamnă o stare de prezenţă. Eu ca duhovnic ce toată ziua stau de vorbă cu lumea care are nevoie de verticalitate, nu recomand nevoinţe. Recomand o stare de prezenţă permanentă, care înseamnă recunoaşterea forţelor de bine din tine.

Aţi cunoscut astfel de oameni care aveau o asemenea stare de prezenţă continuă?

Asta este o întrebare la care nu se poate răspunde întru totul. Oamenii îşi păstrează ascunsă viaţa lor. Am trăit în puşcării 14 ani; am stat cu fel de fel de conducători ticăloşi. Eram într‑o anumită relaţie şi cu Părintele Dumitru Stăniloae, bineînţeles respectând proporţiile, căci eram un prichindel pe lângă el. La procesul Rugului Aprins – am fost amândoi în acelaşi lot – el s‑a purtat cam şovăielnic. Dar când a intrat în temniţă, când a întâlnit acolo mari trăitori care erau de 20 de ani în închisoare, care cunoşteau Noul Testament aproape pe de rost – puţini erau care nu ştiau toate scrierile sfântului Ioan Evanghelistul – părintele Stăniloae a rămas impresionat.
Eu am multe arestări, iar la Rugul Aprins am fost condamnat 40 de ani. Vasile Voiculescu, Dumitru Stăniloae, Alexandru Mironescu şi toţi ceilalţi au primit câte 15 ani. Mie mi‑au dat 40 de ani. Sigur că m‑am distrat când m‑au condamnat, dar m‑a costat. Că mă tratau peste tot ca pe un mare criminal. Chiar la Jilava un căpitan m‑a întrebat în timp ce mă dezbrăca şi mă tundea: „Ce‑ai făcut, mă?” „N‑am făcut nimica, mă!”, i‑am zis eu. „Mă, dacă nu făceai nimic te condamna la 10‑15 ani, dar 40 de ani…” Vedeţi, dacă nu făceam nimic, tot mă condamna la 10‑15 ani. S‑a dat de gol, ştiţi. Iată cu cine‑aveam de‑a face. Iată cine te dezbrăca, iată cine te omora… Important este ca tu să ai o poziţie de prezenţă. Nu m‑au omorât, deşi mă urmăreau, mă băgau pe la răcitor, la camere frigorifice. În trei zile mureai, după socoteala lor. N‑am murit în trei zile. Mi‑au dat cinci. N‑am murit în cinci zile. Mi‑au dat şapte, n‑am murit. N‑a vrut Dumnezeu. Dar a fost greu. Important este ca acolo unde eşti să fii prezent! Şi, fie ce‑o fi, de acum. Om sunt, un pai în vânt. Nu mai conta moartea, fraţilor. Moartea era salvare! Dar există un duh, o linie, o rază de viaţă în om care nu cedează. Şi n‑avem alt ideal decât de‑a ne hărăzi Dumnezeu fericirea să murim chinuiţi şi sfârtecaţi pentru scânteia de adevăr ce ştiam c‑o avem în noi, pentru a cărui apărare vom porni la încleştare cu stăpânitorii puterilor întunericului, pe viaţă şi pe moarte. Asta‑i deviza fiecărui creştin. Dacă nu‑i aşa, atunci „mortua est”! În tinereţe eram singurul din sat care mergeam la biserică. Nu babă, nu moş, nu nimica, eram eu singur. Şi a zis preotul: „Am şi eu unul care vine la biserică, dar nici el nu stă pân’ la sfârşit”. Eu când am auzit vorba asta… Nu ştiam, eram un copil. Când începea predica, credeam că s‑a terminat totul. Nu ştiam eu de Liturghie, eram copil. De atunci n‑am mai ieşit din biserică până nu ieşea şi preotul, să fiu sigur că s‑a terminat. Eu sunt macedonean după tată. Tatăl bunicului meu a fost preot în Macedonia, de unde şi numele de Papacioc. La origine, ne‑a chemat Albu. În sfârşit… nu facultăţi, nu academii, nimic nu te formează cât o stare de prezenţă continuă: ca închisorile, ca suferinţa. Este o mare greşeală dacă o ignoră cineva. Când Mântuitorul era pe lacul Ghenizaret, cu apostolii, a zis „Să mergem pe ţărmul celălalt”. S‑a culcat în corabie – în timpul ăsta valurile creşteau. „Doamne, Doamne, scoală că pierim!”, au strigat apostolii. „Vă şi vedeaţi pe fundul mării cu Mine cu tot!”. Adică: „N‑am spus Eu bine, să mergem pe malul celălalt? Voiaţi fără valuri? Voiaţi fără încercări?” Păi nu se poate. Pentru că, practic, toate astea îţi topesc mai mult inima spre marile puteri, spre Dumnezeu.

Cu alte cuvinte, Preacuvioase Părinte, cine fuge de Cruce fuge de Dumnezeu!

Toţi Sfinţii Părinţi spun lucrul acesta. Aşa că nu ignoraţi, nu refuzaţi suferinţa. Nu căutaţi Crucea, dar dacă vine, ţineţi‑o! Mântuitorul Hristos n‑a vrut Crucea, dar când I S‑a dat n‑a mai lepădat‑o. N‑a cedat deloc. L‑au jupuit, dar n‑a cedat. N‑a zis deloc precum vroiau duşmanii Lui. Aşa că numai şi numai prin Cruce putem ajunge la înviere, În concluzie, trebuie să ştii să mori şi să înviezi în fiecare zi. Pentru că viaţă înseamnă moarte continuă.
Nu se întâmplă nimic, absolut nimic, niciodată, fără voia lui Dumnezeu. Căci zice Mântuitorul: „Nu se mişcă fir de păr fără voia Mea”. Suntem conduşi, guvernaţi de Dumnezeu în toată mişcarea noastră. Deci trebuie să fim atenţi. în închisoare erau oameni de rugăciune. Am trăit cu ei, cu Valeriu Gafencu, cu Virgil Maxim… L‑am avut pe Virgil Maxim chiar în celulă. Am stat împreună, mi‑a fost aproape ca un ucenic. Am stat mult timp în doi, în celulă, la Aiud. Pe mine m‑au ţinut ani de zile la zarcă. Zarca era la Aiud o închisoare în închisoare. Nu ştiţi! Făcută de unguri pentru români. Acolo nu vedeam nimic. Ne scoteau afară zece minute pe lună. Vă daţi seama, erai cu totul suspendat de tot ce‑i materie! În asemenea condiţii, toţi creştinii aceştia se rugau. Dar care era intensitatea rugăciunii, asta e greu de apreciat – ca să satisfacem noi acum lumea curioasă de astăzi. Vă mai spun încă o dată: eu recomand o stare de veselie care înseamnă rugăciune neîncetată.

Preacuvioase Părinte Duhovnic, de ce Sfânta Liturghie este considerată cerul coborât pe pământ?

Sfânta Liturghie face abstracţie de la orice fel de comparaţie. Sfânta Liturghie este Cer, este Dumnezeu. În mâna omului, bineînţeles. E cel mai important, cel mai mare lucru posibil. Şi de multe ori mă gândesc ce cinste are omul. Pentru că Dumnezeu a creat două lucruri nemaipomenite, care nu se pot repeta. A creat o femeie distinsă care L‑a născut pe Dumnezeu şi a creat preoţia care‑L coboară de sus şi îl naşte din nou pe Sfânta Masă. Ce ziceţi de lucrul acesta? Nu e o coajă de pâine acolo, este un Dumnezeu, este o creaţie întreagă! Cum aş îndrăzni să o compar, cu cine, cu ce rugăciune, cu ce sfinţenie? Este chiar Dumnezeu, întru totul pe Sfânta Masă. Şi lucrarea aceasta o săvârşeşte omul! Pentru că fiinţa umană – aşa cum zice şi Sfântul Grigorie de Nyssa – este copleşitoare, de neînţeles. Dumnezeu are încă taine ascunse cu privire la om, pe care nu le cunosc nici îngerii. Omul este cu totul superior în creaţie. Lupta Satanei, asiduă şi chiar finală, este să nu recunoaştem că putem fi în asemănare cu Dumnezeu. Da, suntem creaţi aşa. Recunoaştem, nu recunoaştem, aşa suntem creaţi. Nimeni din creaţie nu‑i ca omul. El este singura verigă posibilă de legătură între Dumnezeu şi creaţie. Omul! Lui i s‑a încredinţat marea răspundere să supravegheze întreaga creaţie, el este stăpânul creaţiei. Omule, omule, uite pe cine bagi tu în iad! Pe tine, adică, atunci când mergi pe calea pierzării. Aşa că Liturghia, în sfârşit, nu‑i o lucrare omenească, ea este peste îngeri şi peste orice. Este chiar El. Da! „Eu sunt Cel ce sunt”, aici şi acum! Învierea lui Iisus Hristos s‑a făcut… Nu numai El a înviat. Toată creaţia a avut un moment de recucerire şi de reînviere. Dar toată gloria acestei nemaipomenite întâmplări, de care ne e şi frică să amintim, n‑ar fi fost aşa de valoroasă dacă n‑ar fi fost crucea mai întâi. Deci poziţia aceasta este: întâi suferinţa şi pe urmă plata. „Cine fuge de Cruce fuge de Dumnezeu”, zice Sfântul Teodor Studitul. Nu cer nimic altceva decât un pic de trezvie. Dumnezeu nu‑i supărat pe noi atât de mult pentru anumite greşeli, pe cât este de supărat că suntem nepăsători. Să nu amânăm trezirea duhovnicească. În ierarhia din Biserică nu împăratul sau patriarhul este cel mai mare. Cine este mai smerit, acela este mai mare în Biserică, în Împărăţia cerurilor. Să ştiţi că smerenia este singura cale de salvare.

Preacuvioase Părinte Arsenie, despre anii pe care i‑aţi petrecut în viaţa de pustie, ce ne puteţi spune?

Viaţa de pustie e atât de suspendată încât n‑ai putinţa să vezi ceva cu picioarele pe pământ, aşa că nu poată să înţeleagă cineva din afară ce se petrece la pustie. E o prezenţă şi o creaţie întreagă în inima şi în mişcarea pustnicului. Am avut în acei ani şi spaimă, dar m‑a ajutat Dumnezeu să îmi ţin prezenţa. Lupii erau foarte îndrăzneţi. Nu mă temeam de urşi ca de lupi. Pentru că lupii sunt flămânzi şi atacă în ceată. În pădure e mai uşor pentru tine că lupul nu are gâtul flexibil ca să se uite aşa, stânga‑dreapta. Are privirea directă. În pădure copacii îl păcălesc, el crede c‑ar fi oameni. Şi are o teamă. Am văzut la toate animalele că au o teamă de om. Au o teamă de moarte. Fie că făceam o mişcare să gonesc urşii, fie că făceam o mişcare să gonesc lupii, dar toţi se temeau. Chiar lupii ăştia obraznici. Da, nu a fost o problemă grea, asta. Dar te ţinea prezent. Te uitai în toate părţile, însă, fără discuţie, trebuie să recunosc – nu ştiu în ce măsură puteţi să mă‑nţelegeţi – că ne ţinea puterea lui Dumnezeu. Era o viaţă suspendată, desprinsă şi de cuvinte şi de înţelegerea oamenilor care n‑au trăit cât de cât, cu mare dăruire, mântuirea vieţii lor. Este greu să vorbeşti despre nişte lucruri de înălţime… Nu mai erai viu. Şi totuşi erai viu. Îmi amintesc multe: zăpadă, la un moment dat a nins, a nins patrusprezece zile, zi şi noapte. S‑a acoperit orice cărare, orice drum. Aveam un izvor la o distanţă cam de două sute de metri de coliba unde stăteam. Până la izvor erau şi lupi care pândeau căprioarele ce veneau să se adape. Dar eram şi eu tot o capră, ştiţi… Tot aveam nevoie de izvor. Iarna nu era o problemă, că era zăpadă şi topeai zăpadă. Câteodată când o topeai, ţi se înfigeau acele de brad în gât. Şi era atât de nesuferit! Sunt multe lucruri! Cum să exemplific, cum să le materializez? M‑am folosit mult. Dar nu eram un om al pustiei. Dacă nu ai o stare de smerenie, oriunde ai fi în viaţă, dar mai ales în puşcărie şi în pustie, n‑o duci.

Unde credeţi sfinţia voastră că a fost mai greu: la pustie sau în închisoare?

Acum, vă daţi seama, în închisoare nu credeau în Dumnezeu, nenorociţii de paznici. Şi erau foarte sălbăticiţi, îndârjiţi. La Aiud am avut un şef de gardieni acolo, la zarcă, se numea Biro. Pe ungureşte înseamnă primar. Era rău de tot. Să revin: cei de la puşcărie nu credeau în Dumnezeu. Şi erau primejdioşi. În pustiu luptai cu dracul. Dracul credea în Dumnezeu. Se temea de El. Puteai să‑l ţi pe diavol la distanţă, de aceea nu mă speriam. Că te trăgea, trăgea haina de sub tine, o blană de piele pe care stăteam lungit noaptea. Se întâmplau multe lucruri. Dar nu era primejdios. Eram totuşi liber. Şi oamenii nu preţuiesc viaţa de libertate. Mai mult, nu preţuiesc suflarea şi răsuflarea, că tot de la Dumnezeu sunt. Nu‑i supărat Dumnezeu pe noi atât de mult pentru păcate, cât este supărat că suntem nepăsători. Asta trebuie propovăduit la toată lumea. Şi vă spun şi eu vouă, acum, tot aşa. Faceţi act de prezenţă la Dumnezeu: „Doamne, Tu m‑ai făcut, Tu mă iei”. Ne‑a creat singuri numai pentru El, nu şi pentru dracul, pentru patimi. Nu ne jucăm cu timpul vieţii noastre. Am avut ocazie să fiu chemat de multe ori la căpătâi de morţi. Că eu, peste cinci ani, împlinesc o sută de ani de viaţă pe acest pământ. Am avut o viaţă trăită cu adevărat: puşcării, viaţă intensă, viaţă care măsura suflarea şi răsuflarea zi de zi, clipă de clipă chiar. Deci te obliga să iei o atitudine. Căci nu puteai să cedezi: era proba de credinţă sau de necredinţă. Nu te jucai. Dar nu m‑am folosit aşa, până în adâncul deliberativ al lucrurilor, ca la căpătâiul morţilor. Ţipete… sentimente omeneşti… muribunzii vedeau draci, aşa cum ştim că vin. Vedeau păcatele aşa cum le‑au făcut, nu cum le‑au spovedit. Și vroiau sa le spovedească, dar nu mai puteau… Înapoi nu se mai putea, căci venise aia, moartea. Moartea nu vine să‑i faci o cafea. Vă daţi seama ce spaimă era, că erau suflete trezite acum, înainte de moarte, şi intrau într‑un necunoscut şi începeau să apară toate aşa cum ni se arată în Scripturile divine. Spune aşa un Sfânt Părinte: „Aş vrea să înţelegeţi: dacă chinurile iadului sunt la nivelul chinurilor din ziua morţii, este destul”. Este groaznic. Şi uite, toţi doreau să mai trăiască o zi. Şi zicem noi, care ne scăldăm în ani: „Ce faci într‑o zi?” Nu într‑o zi, într‑o clipă! Poţi să faci mult! Că Dumnezeu n‑are nevoie de cuvintele noastre, are nevoie de inima noastră. Şi putem să I‑o dăm într‑o clipă.