si, mai ales, in formele lui inexistente, formele acelea pe care le construim noi insine (sau care ne sunt injectate de parinti inca de mici) si in care alegem sa credem mai usor decat in Raiul lui Hristos.
raiul imposibil al casniciei perfecte: stiti care, aceea in care apare alesul inimii, sufetul-pereche, jumatatea, destinul, THE one, etc - apare, apoi se casatoresc (nunta ca-n povesti este, astazi, destul de lejer accesibila multora) si traiesc fericiti pana la adanci batraneti.
sau raiul imposibil al vietii fara suferinta, care presupune ca exista posibilitatea sa ne nastem, sa traim si sa murim (?) sanatosi, in deplina siguranta materiala si perfect impliniti sufleteste.
Hristos, insa, vine si ne spune ca raiul nu e aici, ca nimic din aceasta viata nu depaseste stricaciunea si pecetea mortii decat in masura in care genereaza in noi un impuls spre viata vesnica, viata de dupa moarte. in rest, in afara acestui scop, totul cade, totul se destrama mai devreme sau mai tarziu.
pentru crestin, nunta nu este inceputul raiului, ci inceputul unui drum care duce spre rai (iar 'drum', in inteles duhovnicesc, inseamna intotdeauna 'cruce') - slujba nuntii este inchinata Sfintilor Mucenici si pusa sub binecuvantarea lor, pentru ca nici unul dintre cei doi soti nu va supravietui nuntii, pentru ca fiecare va muri pentru a deveni ceea ce are nevoie celalalt. nunta adevarata va duce, intr-un inteles duhovnicesc, la 'moartea' amandurora dintre soti, in sensul in care amandoi isi vor gasi implinirea intr-un alt 'sine' decat acela cu care intrasera in nunta.
desigur, de-a lungul vietii, ne schimbam oricum, casatoriti sau nu. nunta, insa, face (ar trebui sa faca, macar) ca aceasta evolutie a sinelui sa nu mai fie determinata de propria-i voita, propriile-i cautari si nevoi, ci de voita, cautarile si nevoile celui cu care si-a unit soarta pentru vesnicie. numai prin daruire de sine se implineste crestinul, iar nunta este numai una dintre modalitatile de daruire de sine (la fel si celibatul, calugaria, sau pustnicia - fiecare in felul sau specific - raman idealuri moarte daca nu se implinesc intr-o daruire de sine lui Dumnezeu, prin chipul Sau vazut, omul de langa noi)
la sfarsitul vietii, nici barbatul nici femeia care au intrat in biserica in ziua nuntii nu vor mai exista: amandoi vor fi murit, ca Sfintii Mucenici care protejeaza Taina Nuntii, in numele dragostei pe care o poarta celuilalt - iar dragostea intotdeauna transforma, iar transformarea implica trecerea de la o stare la alta, lasarea in urma, depasirea, omorarea in noi a acelui 'sine' care traia inainte in virtutea propriilor nevoi.
---
dar astfel de 'raiuri' sunt idoli, minciuni cu care am fost hraniti si cu care si noi continuam sa intoxicam generatiile care vin dupa noi. si pana nu intelegem ca Raiul este numai Unul, Viata in Dumnezeu pe care o vom primi in dar numai dupa trecerea din aceasta viata biologica, vom suferi permanent.
vom suferi pentru ca traim cu impresia ca undeva gresim: undeva am esuat de vreme ce sufar / undeva fac ceva rau, de vreme ce casnicia mea e atat de impovaratoare / cu siguranta am ales gresit, pentru ca simt ca mor, ma sufoc in casnicia asta, nu ma implinesc, simt ca-mi ratez viata, etc, etc. - dar toate astea ar capata sens daca am intelege cu adevarat care este esenta nuntii, daca am renunta la idolul unei casnicii perfecte (care NU poate exista) si am judeca lucrurile duhovniceste - succesul unei casnicii se vede numai in masura in care ea impinge spre Dumnezeu, iar dragostea se masoara (o spune Hristos) tocmai prin capacitatea de a muri, de a-ti asuma crucea, in numele mantuirii celui de langa tine, stiind, totodata, ca, lucrand mantuirea lui, iti lucrezi propria mantuire.
aceasta idolatra intelegere a nuntii (si a multor altor realitati) produce mai multa suferinta decat durerea pe care o presupune nunta in sine. si deseori duce la pacat pentru ca, intotdeauna, apare indoiala ca am facut alegerea buna, iar indoiala duce mereu la comparatie (x e mai bun ca y), iar comparatia este, deja, jumatate din intelegerea cu pacatul.
---
ce vreau sa spun? sa ne purtam crucea, fiecare dintre noi, fara sa ne mai uitam in urma sau in laturi, pentru ca - in definitiv - orice optiune vom face in viata, tot o urcare pe cruce va fi.
mantuirea nu va veni in urma unei vieti in care ne tot urcam de pe-o cruce pe alta, probandu-le si incercandu-le o vreme: forma asta de shopping for a cross nu va duce decat la risipa anilor si a puterii: ne va gasi sfarsitul cautand, nehotarati pana in pragul mortii asupra felului in care sa ne traim viata: cu o clipa inaintea mortii si noi tot nu vom putea decide care este alegerea perfecta.
pentru ca, dragilor, nu exista o alegere perfecta. exista alegeri mai usoare sau mai grele, functie de cat de bine ne cunoastem propriile puteri. INSA, pana la urma, toate alegerile sunt pierzatoare de suflet, daca sunt facute cautand o implinire egoista, intr-un rai omenesc care se va dezvalui, intr-un final, ca idol si minciuna. / si, la fel, toate alegerile sunt mantuitoare, daca sunt facute in numele lui Hristos, pentru mantuire si pentru Raiul acela care este Viata Lui, daruita noua din Dragoste.
