Dumnezeu este Cel pe Care zidirea nu-L poate defini / Dumnezeu nu este Cel pe Care zidirea Il poate defini.
asta este, deja, suficient pentru a intelege de ce arta este singura 'metodologie' prin care Il putem 'cerceta' pe Dumnezeu. asta nu inseamna, desigur, ca orice produs artistic este, in ultima instanta, neaparat si un produs teologic; nu inseamna nici macar ca exista o relatie implicita intre arta si teologie: majoritatea artistilor (si arta lor) nu au nimic de a face cu teologia. ceea ce vreau sa spun este ca arta este 'limba' cea mai potrivita pentru a teologhisi, unde 'a teologhisi' desemneaza nu numai teologia de profesie (teologia academica), ci (si pe noi asta ne intereseaza) inclusiv teologia vie, cunoasterea lui Dumnezeu prin participarea directa, nemijlocita la Viata Lui, fiecare pe masura darului lui Dumnezeu si a implicarii personale.
ganditi-va la poezie, spre exemplu: poezia intotdeauna spune ceva, insa arata catre alt-ceva / in poezie, sensul este prin definitie in afara / dincolo / deasupra cuvintelor in sine. prin insusi mecanismul sau de functionare, poezia (arta, in general) 'isi iese din sine', isi gaseste implinirea in afara sa.
mai concret: daca un om de stiinta decide sa scrie despre moarte, va scrie 'death is the termination of the biological functions that sustain a living organism' (o definitie destul de cretina, preluata de la bunul nostru prieten wikipedia) / un poet, in schimb, va scrie:
'rose, oh pure contradiction, delight
of being no one's sleep under so
many lids' (rilke)
ce vreau sa sesizati este ca, in cazul omului de stiinta, sensul definitiei sale este ascuns, in mod precis si exclusiv, IN cuvintele folosite: el defineste lumea spunand: este PRECIS asta si NU altceva.
prin comparatie, definitia poetului isi afla sensul tocmai in AFARA cuvintelor si a imaginilor folosite, insa pornind cumva de la ele; poetul defineste lumea spunand: este CA asta, dar NU TOCMAI asta.
in gestul asta de a arata in afara ei, se ascunde o anume smerenie a artei, capacitatea ei de a se implini nu prin sine insasi, prin ceea ce este (exprima), ci tocmai prin ceea ce nu este: arta are marele dar de a fi calea cunoasterii smerite, calea cunoasterii prin ceea ce nu-i apartine si, in felul acesta, arta se pastreaza permanent deschisa catre ceea ce-i este exterior.
tocmai datorita acestei capacitati kenotice de a se auto-abandona, de a-si gasi implinirea in afara a ceea ce-i este propriu in mod firesc, arta autentica are marele avantaj de a se pastra permanent actuala: pentru ca nu cade prada mandriei de a exista prin ea insasi (mandrie prin care pacatuieste stiinta) arta nu poate muri - pentru ca smerenia nu moare, smerenia se transforma, evolueaza, se implineste tocmai prin negare. trecerea timpului, aparitia si disparitia modelor filosofice sau estetice nu duce la moartea unui produs artistic autentic, pentru ca el are capacitatea de a se 'mula' pe orice interpretare, tocmai pentru ca isi gaseste implinirea prin ceea ce-i este exterior.
chiar in exemplul nostru cu definitia mortii, stiinta s-a gasit de multe ori in situatia de a renunta, pur si simplu, la definitiile pe care le propusese, dupa cum intelegerea noastre despre moarte s-a modificat: nu intru in detalii, insa un mort de acum un secol nu ar mai fi, in mod necesar un mort astazi (!): suna incredibil dar, de la intrebarea 'ii mai bate inima?' pana la 'cum stam cu activitatea cerebrala?' este cale lunga si, pe aceasta cale, multe definitii propuse de stiinta pentru a descrie ceva atat de (aparent) clar ca moartea au fost negate, depasite si inlocuite cu altele.
nimic din toate astea nu se intampla, insa, cu definitia lui rilke: de aproape un secol, moartea ramane o 'pure contradiction', un 'no one's sleep under so / many lids' si asta pentru ca arta propune definitii care isi gasesc implinirea nu in ele insele, ci in NOI, in fiecare dintre noi.
daca zece dintre noi am citi definitia stiintifica, toti zece am fi directionati precis catre un sens aflat in cercul inchis al cuvintelor definitiei: toti zece am intelege acelasi lucru si asta pentru ca stiinta este o forma de cunoastere mandra (prin sine insasi) si autoritara: impune un sens si numai unul, sufocand orice cunoastere prin participare, orice negociere a sensului cu cititorul.
in schimb, daca zece dintre noi am citi versurile lui rilke, toti am fi impinsi in afara sensului strict al cuvintelor, catre o intelegere personala si, astfel, fiecare am ajunge la sensuri diferite, insa inrudite, pentru ca pornesc din aceeasi radacina.
o lume inteleasa prin prisma unei modalitati de cunoastere stiintifica este o lume moarta, o masca, un idol - si inca unul care trebuie 'corectat' / up-datat din vreme-n vreme. / o lume la care ne raportam cu smerenie, lasandu-o sa se descopere ea insasi, o definitie care sa se implineasca numai prin participarea reala a celui care o foloseste va fi permanent valabila si niciodata restrictiva, limitativa, niciodata idolatra, ci permanent deschisa catre exterior, permanent orientata spre sensul 'de langa', nu cel dinauntru. si numai intr-o astfel de lume - o lume a uimirii, a miracolului, a relevatiei permanent in proces de descoperire / niciodata epuizata / niciodata clasificata - numai intr-o astfel de lume poate fi 'cuprins' si Cel Necuprins.
