adevarul este ca, uneori, pacatul isi pune amprenta definitiv asupra omului: simt asta pe mine insumi. si nu cred ca e posibil sa ma refac in timpul vietii, nu cred ca ma pot intoarce la chipul pe care il aveam inainte de a ma desfigura prima patima, primul pacat. nadajduiesc numai ca, macar dincolo de moarte, Hristos o sa ma re-faca, o sa ma re-zideasca: in viata asta, nu cred ca e posibil sa mai fiu vreodata eu insumi, acela care as fi putut fi – ma intreb de multe ori cum ar fi aratat baiatul acela de 3-4 ani care am fost odata, daca nu ar fi cunoscut nicodata pacatul si ar fi crescut asa cum l-a gandit Domnul? e dureros sa stiu ca nu imi traiesc propria viata, ca ceea ce sunt este, in realitate, un strain. un strain desfigurat de pacat.
de asta imi e asa aproape de suflet imaginea aceea din Apocalipsa Sfantului Ioan, cand spune ca, la final, Hristos va da fiecaruia din cei mantuiti cate o piatra pe care e scris numele lui adevarat: si numele acela o sa il stiu numai eu si Hristos, o sa fie taina noastra. cred ca numai atunci, daca voi fi printre aceia, voi ajunge sa ma intalnesc cu mine insumi, asa cum as fi fost daca as fi scapat patimii si as fi crescut cu anii intru acela pe care l-a purtat Domnul in gand atunci cand m-a zidit cu mainile Lui.
---
azi-noapte n-am prea putut dormi si m-am tot gandit ca fiecare dintre noi ne ducem viata undeva la mijloc, prinsi intre doua extreme: pe de o parte, extrema caderii, adica ceea ce ar putea fi viata noastra daca am renunta definitiv la lupta, chipul nostru deplin indracit / pe de alta parte, extrema indumnezeirii, acea viata pe care am fi putut-o avea daca nu am fi cazut niciodata, daca ne-am fi trait viata asa cum si-a trait-o Maica Domnului, implinind voia lui Dumnezeu din pantecele Sfintei Ana si pana la Adormire.
eu, cel putin, asa imi simt viata: ca si cum doua brate puternice trag de sufletul meu in doua parti, iar sufletul meu se recunoaste, cumva, in ambele variante: un brat este ispita de-a stanga, care-mi pune inainte pacatele si ma trage spre deznadejde, celalalt brat e ispita de-a dreapta, care-mi pune inainte nesfarsita mila a lui Dumnezeu si ma trage spre mandria de a trai ca si cum n-as fi pacatuit niciodata.
pentru ca este mandrie sa ma mai consider acum vrednic de harul lui Dumnezeu de care as fi fost, poate, vrednic, daca nu ar fi fost pacatele care au fost. dar pacatele au fost, ele sunt reale, iar urmele lor raman la fel de reale, in pofida iertarii pe care am primit-o si pe care o primesc de la Domnul – asa am gasit la toti parintii: sa cred in marea mila a lui Dumnezeu, dar sa nu uit pacatele. asa iertate cum sunt, ele nu trec pe langa sufletul omului, ci direct prin mijlocul lui si il schimba.
apoi sufletul merge inainte prin viata, ca un soldat cu bratul sau cu piciorul amputat, purtand in el atat amaraciunea caderii, cat si bucuria nadejdii.
iar noi asta suntem in lumea asta: o mare de soldati, fiecare ducandu-si durerile, tarandu-si cioturile, oblojindu-si ranile. dar, macar, sa ramanem in lupta si sa nu pierdem dinaintea ochilor Jertfa mantuitoare a lui Hristos: de acolo si numai de acolo ne vine Viata.
---
imbratisez.
si uite, ca sa va inseninez putin, o mica bucurie (sper sa se deschida):
http://www.youtube.com/watch?v=Bj3ibm95zzc
fie Dragostea Domnului cu fiecare dintre voi.
