asa ca numai un gand astazi:
am adormit aseara cu imaginea asta: un copil si un urias (dar unul cu adevarat mare, raportul dintre ei fiind ceva gen un fir de praf versus un bloc de zece etaje) stand fata in fata pe o plaja. nu stiu de ce pe o plaja, dar asa era gandul meu.
si tocmai statusem eu la rugaciune inaintea Domnului si ma straduisem sa fac lucrurile bine, sa ma pastrez eu cat mai aproape de ce-sunt / cum-sunt, si sa-L pastrez pe Domnul cat mai aproape de ce-este / cum-este El; cel putin, in masura in care ne este noua accesibila o astfel de intelegere.
si apoi, treptat, a inceput iar acelasi circ: eu am inceput sa ma inlocuiesc cu diversele mele masti, cu diversele mele imagini pre-fabricate despre mine insumi (si sa ma tot inalt), iar in locul Domnului am pus un domn mai mic, apoi altul si altul, tot mai mici si mai accesibili, desi le spuneam tot Doamne, tot Iisuse, tot Mantuitorul meu.
pana am ajuns, fireste, la un raport intre mine si Domnul ceva mai relaxat, mai accesibil. dar asta a insemnat si descoperirea unei inimi reci si a unei rugaciuni surde in sufletul meu. si a unui dumnezeu care nu mai era Domnul, ci o idee, ceva zidit de mine insumi, caruia sa ma rog dupa neputintele si patimile inimii mele.
nu e mare lucru. si nici unul dintre voi nu este, stiu asta, strain de ceea ce spun - pentru ca fiecare tradeaza; ne tradam pe noi insine si Il tradam pe Domnul. si refuzam sa pastram raportul real dintre noi si Dumnezeu si incepem sa mediem relatia cu El prin prisma a tot soiul de masti si inlocuitori. abia-abia daca reusim vreodata, daca reusim vreodata, sa ramanem noi-insine si sa-L pastram pe Domnul-Insusi in starea asta fata catre Fata care este, in fapt, esenta rugaciunii.
in rest, nu ma rog eu, ci se roaga o imagine a mea, o persona / un construct cu care ma inlocuiesc; iar rugaciunea nu este catre Domnul, ci catre un alt construct / o alta persona pe care i-am aplicat-o Domnului Insusi, pentru a mi-L face mai accesibil si mai 'util' in termenii vietii acesteia.
cum ar fi oare daca am pastra raportul adevarat intre noi si Domnul? cat de mult ne-am putea afunda lasand sa ne patrunda realitatea lipsei de viata prin-noi-insine, moartea care ne este proprie ca trupul? si cat de mult ni s-ar inalta sufletul daca ne-am lasa patrunsi de realitatea Unui Dumnezeu atat de Viu si atat de Iubitor? si cum am simti Iubirea Asta? si cum s-ar prelinge in noi Viata Asta Care nu vrea altceva decat sa vina si sa ne smulga din moartea care suntem prin-noi-insine?
---
nu-i mult postarea asta; dar am zis sa nu treaca ziua fara sa auziti de mine - nu cumva sa va ganditi ca trece ziua si nu suntem impreuna in rugaciune.
