pre-supozitiile, pre-conceptiile astea despre care vorbea parintele cu care am slujit duminica mi-au ramas in cap pana astazi. poate si pentru ca se suprapun perfect peste ce inteleg eu insumi prin idol: idolul mort in care transform tot ce este viu. avem noi, oamenii, o tendinta care vine din pamantul din care suntem facuti, de a transforma duhul in pamant: Domnul ne da duh, ne insufla viata / noi luam si lucram si esuam inevitabil in pamant, in moarte. o poveste veche, sfasietor de banala si ciclica. si, aparent, fara scapare.
pentru ca Dumnezeul Cel Viu pe Care L-am cunoscut, sub o forma sau alta / la o intensitate sau alta, Il iau eu, omul, si-L reduc la un dumnezeu mort, ale carui puteri si drepturi le limitez in functie de puterile si drepturile mele / a carui intelepciune o conditionez de capacitatea mea de a-i intelege rational lucrarile, etc
si pentru ca Omul cel mare, cel nesfarsit in profunzimea lui, Il iau eu, omul cel mic, si-l reduc la mine insumi si-l definesc prin mine insumi si apoi ma minunez de cat de redus si neinsemnat este.
si lumea insasi, si Biserica, si tot ce este viu intru Domnul, iau cu mintea mea si trasez dupa limitele ratiunii mele si asta le omoara: in fapt, desfigurez niste Realitati absolute, le aliniez capacitatii mele de a le cuprinde, apoi stau si-mi astept propria moarte, propriul esec, langa entitatile astea mutante, venite din duh si reduse la pamant, care nu-si mai au rostul si care-si pierd puterea de a lucra in noi mantuirea.
ca si cum Domnul ne da o bucata mare de hartie, pe care este pictata icoana lui Hristos, iar noi luam repede un foarfece si ciopartim imaginea Domnului pana devine ceva recogniscibil noua, ceva care se incadreaza, corespunde creierului nostru si mijloacelor lui de reprezentare: apoi stam si ne holbam toata viata la aceasta imagine moarta, deformata, si sfarsim invinuindu-L pe Dumnezeu ca ceea ce El ne-a daruit nu este mantuitor; si murim noi insine, intr-un final, doborati de intristarea sufletului care stie, sarmanul, ca ceea ce are inainte nu il poate hrani, nu il poate trece din pamant si moarte in duh si viata.
pe cufundam in moarte, avand Viata langa noi, pentru ca tot ce atingem, stricam: pe orice realitate dumnezeiasca ne punem amprenta, o deformam si o reducem la pamant, secatuindu-i puterea de a ne da viata, de a ne adapa cu apa aceea care sa ne sature deplin, in vesnicie.
ma tot gandesc la asta: cat de dezastruoasa se dovedeste a fi o anume lipsa de smerenie a omenirii, per ansamblu: smerenia de a accepta ca noi suntem finiti si ca intelegerea noastra este limitata, ceea ce inseamna ca noi, prin noi insine, nu putem deveni mai mult decat ceea ce suntem in starea aceasta: pamant fara viata - evadarea, scaparea, mantuirea (asta inseamna mantuire: 'salvare') din aceasta moarte ne poate veni numai din afara noastra, din partea Unui Dumnezeu Viu, pe Care sa-L acceptam asa cum este: pe Cel Ce S-a numit ca fiind Cel-Ce-Sunt, trebuie sa-L primim asa-cum-este - pentru ca orice schimbare am face in 'chimia' lui Dumnezeu, inseamna, in fapt, o inlocuire a Dumnezeui Viu, de viata-datator, cu un idol zidit de noi, din acelasi pamant mort din care suntem si noi ziditi.
