spre exasperarea fariseilor si a carturarilor (de atunci si de acum) Hristos Insusi, Dumnezeu Insusi s-a folosit de poezie acolo unde trebuia sa invete in limbaj zidit despre realitati ne-apartinand zidirii. Revelatia care ne-a fost data prin Hristos cuprinde un adevar care depaseste zidirea, nu apartine realitatii noastre, ci exclusiv realitatii duhovnicesti a Imparatiei Ne-zidite.
Hristos Insusi a spus 'Imparatie', dar nu vroia sa spuna 'imparatie', asa cum intelegem noi termenul, ci descria o realitate imposibil de prins in termenii limbajului / mintii / sentimentelor noastre de-formate de cadere. de aceea si abunda in Scriptura expresii de felul 'asemanatu-s-a Imparatia lui Dumnezeu cu...', pentru ca realitatile dumnezeiesti nu pot fi numite, nu pot fi nici cuprinse (= imaginate) inainte de a ne desprinde de starea cazuta in care ne traim viata biologica, ci numai prin experierea lor nemijlocita - vezi, ca cel mai bun exemplu, descrierea Sfantului Pavel despre cele 'vazute' cand a fost rapit in Duhul: nu a putut descrie nimic, decat ca a vazut si auzit lucruri dincolo de ce poate povesti omul care nu se impartaseste aceleiasi stari.
aceeasi experienta o vedem si peste 18 secole, la Sfantul Serafim: cand ucenicul il intreaba, in mijlocul padurii Sarovului, care este scopul vietii crestinului, batranul ii raspunde: 'dobandirea Duhului Sfant', tocmai pentru ca, numai intrand in aceasta realitate a Duhului, gasesti puterea de a-ti nega trupul, mintea si sentimentele: odata ce ochiul vede ceea ce mintea nu poate cuprinde, vine de la sine o ingenunchiere a propriilor simturi in fata realitatii duhovnicesti la care capeti acces prin Duhul Sfant.
de aceea, cand ucenicul intreaba mai departe 'si cum stiu ca am capatat Duhul Sfant?', sfantul batran este invaluit in Lumina Duhului si ii spune 'acum stii ca ai Duhul Sfant, pentru ca daca nu L-ai avea, nu m-ai putea vedea nici pe mine cuprins in Duhul' - cu alte cuvinte, numai capatand Duhul Sfant, realitatile duhovnicesti capata consistenta, iar credinta inceteaza sa mai fie o asteptare si un dur exercitiu de autoritate asupra propriei vointe: de acum credinta nici nu mai e credinta, ci e cunoastere si experienta personala.
DAR: ce inseamna asta, concret, in practica, pentru viata noastra?
multi dintre noi avem credinta (aproape certitudinea) ca detinem aceasta deschidere 'artistica' (imi dau seama de limitele termenului si il folosesc numai asa cum l-am definit pana acum). multi intelegeti foarte bine ca Mantuitorul vorbeste in parabole si majoritatea ati putea sa-mi definiti ce inseamna o metafora si felul in care functioneaza. insa TOCMAI aceasta intelegere ne tradeaza ca fiind profund rationali, adanc scufundati in mlastina rationamentelor zidirii: nu este, in esenta, nici o diferenta intre o minte care explica o teorema matematica si o minte care explica o metafora.
arta nu este facuta sa fie inteleasa: arta se TRAIESTE, se 'intelege' numai prin participare directa: efectul artei asupra omului nu trebuie sa fie o intelegere (daca se intampla asa, totul este un esec) - arta TRANSFORMA, arta intra in om si il schimba din interior, in feluri ne-cunoscute, ne-controlate: arta care nu des-figureaza nu este arta autentica sau: cel care este expus artei autentice si nu este des-figurat, este un mort rational.
de asta pot scrie fara teama: arta = chipul rugaciunii, umbra ei, inainte-mergatorul ei; omul care nu este deschis artei, nu se va deschide nici rugaciunii, pentru ca si rugaciunea ii va ramane mereu exterioara, niciodata nu va sti sa se lase des-figurat (transfigurat) de rugaciune. pentru un astfel de om, rugaciunea se reduce la o suma de cuvinte, care genereaza un sens (eventual, metaforic) si, uneori, o stare psihologica.
insa: omul care 'gandeste / simte' rugaciunea ca arta, stie din experienta doua lucruri: (1) numai 'intrand' in realitatea rugaciunii ti se vor darui 'ochii si urechile' necesare pentru a intelege realitatile rugaciunii si (2) niciodata nu poti 'intra' in rugaciune / arta prin propriile puteri, tocmai pentru ca rugaciunea / arta isi gasesc sensul 'in afara' lor, niciodata 'in/prin' ele insele.
un om care nu a fost niciodata omorat si inviat intru alt om prin arta, isi va citi pravila si se va opri cand propozitiile rugaciunii se vor aduna intr-un sens: pentru el, rugaciunea este redusa la 'a intelege'; o alta varianta a aceleiasi inselari este a te opri cand rugaciunea genereaza un anumit sentiment sau cand apar lacrimile: pentru acesta, rugaciunea inseamna 'a simti' si, odata zidit acest idol, rugaciunea isi pierde sensul. un astfel de om va crede ca el stie / poate sa se roage: pentru el, rugaciunea este ceva care se obtine prin propriile puteri, in urma unei combinatii de tehnica, efort si perseverenta.
cel care a experiat arta, insa, stie ca rugaciunea este imposibila; are intuitia (si setea) unei rugaciuni care ii ramane permanent straina, mereu de ne-atins; el stie ca toate experientele traite prin propriile puteri nu pot fi decat idoli: acest tip de om are smerenia de a astepta rugaciunea de la Domnul Insusi, ca pe un dar imposibil, pe care stii ca l-ai primit numai cand l-ai primit, pentru ca experienta lui te omoara si te invie intr-un alt om, intr-o alta realitate.
un astfel de om stie ca nici intelegerea, nici sentimentul, nici manifestarile exterioare de felul lacrimilor nu pot insemna rugaciune: cel care stie puterea artei, va astepta MULT mai mult de la rugaciune - acesta isi va smeri mereu sufletul si nu va crede intelegerii sale, pentru ca are deja deprinderea de a-si cauta implinirea in afara lui, niciodata prin sine insusi. acesta isi va nega mintea, isi va nega bucuria si tristetea si nu-si va crede niciodata lacrimilor, pentru ca el este pururea deschis catre celalalt si asteapta acea 'cunoastere' care este daruita prin 'intrarea' in celalalt si participarea vie, ne-intermediata la viata acestui celalalt.
iar in rugaciune, 'celalalt' este Insusi Domnul.
