stim ca Dumnezeu este singura realitate, singura fiinta care exista prin ea insasi: numele pe care Dumnezeu Insusi Si-l da in mod repetat este 'sunt Cel ce Sunt', iar Hristos Domnul spune clar ca El este Viata, fara de care noi nu avem Viata in noi insine. noi, zidirea, nu putem 'fi' prin noi insine, nu ne aflam desavarsirea, implinirea in 'ceea ce suntem', ci in 'ceea ce putem deveni': in Viata ne mentinem numai prin participarea la Viata lui Dumnezeu Insusi - Dumnezeu, Viata Insasi, este Cel Care mentine in existenta toate cele care sunt - de aici: Dumnezeu: Atot-tiitorul, Cel Care pe toate le tine.
si, daca Dumnezeu este singura realitate, singura fiinta 'care este ceea ce este', atunci noi, oamenii, incetam sa mai fim existente prin noi insine (un adevar care pentru Sfintii Parinti ar fi fost de o banalitate crunta, dar care astazi starneste reactii dintre cele mai violente): asta ii spune Hristos si femeii cananeence: apa pe care o bei din fantana asta nu-ti va potoli setea, ci numai o va amana, inselandu-o: numai Eu iti pot da, prin impartasirea cu Mine, acea apa de care inseteaza, in fapt, sufletul tau / si apoi, tuturor oamenilor: daca nu veti manca Trupul si Sangele Meu, nu veti avea Viata in voi insiva: vom continua sa 'fim' dar nu vom avea Viata in noi insine.omul nu este, prin el insusi, decat nimicul din care a fost zidit - asta inseamna ca, pentru a accede la mai mult, pentru a izvori el insusi Viata (acea apa care potoleste toata setea), omul trebuie sa-si caute devenirea intru el insusi exclusiv in afara sa, prin raportare la Dumnezeu Cel Ne-cuprins.
iar asta inseamna ca omul este, el insusi, o metafora. omul insusi este un obiect de arta.
iar un obiect de arta nu traieste prin cele din care este alcatuit: metafora devine intru sine, isi afla implinirea nu in intelesul restrictiv al cuvintelor din care este construita, ci tocmai in trimiterile in afara lor, prin participarea la ceea ce-i este exterior, strain.
asa este si viata noatra, pentru ca niciodata nu ne vom gasi implinirea prin noi insine, in contextul propriei existente: nimic din ceea ce ne 'alcatuieste' nu va antrena dezvoltarea noastra intru desavarsire: nici gandirea (oricat de inalta), nici psihicul (oricat de subtire), nici fizicul, nici contextul social, nimic.
nici unul dintre elementele lumii careia apartinem ca fapturi zidite nu ne va elibera din limitarile zidirii.
ca orice obiect de arta, omul isi gaseste desavarsirea numai in ceea ce-i este exterior, numai prin deschiderea catre ceea ce este dincolo de firea lui zidita: iar dincolo de firea lui zidita este Insusi Ziditorul.
