instrainarea in rugaciune

stau la rugaciune si dau din gura; spun lucruri cu gura, cu mintea, spun lucruri prin gesturi ale trupului. si insist. imi fixez o durata minima, pe ceas / imi impun un ritm si o intensitate a felului cum rostesc rugaciunea. si insist. si asta de ani de zile.

si, de ani de zile, din cand in cand, am aceeasi revelatie a golului in care rostesc rugaciunea: si imi vad craniul ca o cutie goala de aluminiu in care rasuna ecoul afectat si sinistru de fals al cuvintelor rugaciunii. si asta de ani de zile: asta este maximul revelatiei rugaciunii la care am ajuns: sunetul asta, in intunericul craniului meu, vorbele astea pe care mi le spun mie insumi, munca unui mort cu o materie la fel de moarta.

si asta in vreme ce tot ce este viu ramane alaturi. uneori simt acest Tot viu (Dumnezeu si sufletul meu) stand alaturi de mine, care continui sa rostesc cuvinte in craniul meu. si inteleg foarte limpede, inteleg asa cum intelegi in vise, fara un rationament care sa justifice de ce stii ceea ce stii - asa inteleg in aceste rare momente ca am ramas departe de Dumnezeu si departe de mine insumi.

si continui sa ma rog, ca intr-o dedublare, instrainat si singur in mine insumi: pentru ca nimic din ceea ce acumulez nu are nimic de a face cu mine, cu adevaratul meu sine - mancarea pe care o mananc nu are nimic de a face cu trupul meu adevarat, pentru ca sangele si carnea asta au prea putina legatura cu trupul meu inviat, acela cu care voi vietui in vesnicie. si toata informatia pe care o inmagazinez in creierul meu, tot ce ingramadesc acolo zi de zi, in mii si mii de feluri, nu afecteaza cu nimic persoana mea adevarata, aceea intru care voi deveni intru Domnul. la fel cum nu am nimic de a face, de fapt, cu sentimentele care imi tulbura inima si trupul, pentru ca nici sentimentele nu sunt ale duhului si de toate ma voi des-carna cand va veni vremea.

adica sunt uitat si strain, fiinta mea reala, fiinta mea duhovniceasca este uitata si straina intr-un construct care nu are nimic de a face cu vesnicia mea dar pe care m-am deprins sa-l percep ca fiind propria mea fiinta.

---

uneori, cand pun o planta noua intr-un ghiveci, ceva merge rau si lastarul nu creste: cresc multe fire de iarba de jur imprejur, insa lastarul florii stagneaza o vreme, apoi se ingalbeneste putin si atunci stiu ca va muri in curand: vlastarul acela il arunc intotdeauna inainte sa moara, pentru ca moartea lui imi aduce o intristare in inima cu care nu vreau sa am de a face.

lastarii astia imi permit sa-i arunc: dar ce fac cu lastarul propriei mele fiinte? ce fac cu mine insumi - nu acesta pe care m-am obisnuit sa-l numesc eu, nu carnea, gandurile, sentimentele astea care toate 'vor pieri si nu vor mai fi', ci fiinta aceea care sta singura si uitata in timpul rugaciunii? ce fac cu mine, acela intru care trebuia sa devin, acela pe care l-a avut Domnul in gand cand m-a zidit?

de rugat, continui sa ma rog. asa, in craniul meu, cu vorbele mele afectate si false. pentru ca, intr-un fel, insasi aceasta cunoastere a instrainarii mele mi-a fost daruita tocmai in mijlocul vorbelor astea. si, poate, stie Domnul o cale prin care, intr-o zi pe care eu nu o stiu, vorbele astea vor trece de realitatea craniului si a trupului si vor razbi in realitatea vie, a Domnului si a sufletului.

daca Domnul va hotari sa Se pogoare in ziua aceea, apoi macar sa fiu sigur ca, in ziua aceea, ma va gasi in rugaciune.