de cateva saptamani, citesc din greu la dadaishti, ptr ca - in creierul meu dubios - e ceva esentzial / ceva ca un fundament al umanului in gargara asta avangardista. cred ca avangarda adevarata nu are nimic de a face cu arta, ci are de a face exclusiv cu omul; iar cand ceva are de-a face cu omul, are de-a face - implicit, indiferent daca e conshtientizat / asumat sau nu - cu Prototipul al carui chip este omul.
desigur, pot fi ushor rejectabil: sunt, in definitiv, ceea ce sunt si, in consecinta, vesnic susceptibil de a-mi fi fost spalat creierul (in sensul pozitiv al afirmatiei, as vrea eu - va datzi seama? ce frumoasa imagine, ce plasticitate, ce minunatzie - un creier peste care se revarsa asa, o apa miraculoasa, care il mangaie si-l patrunde pana in maduva lui, lasand in urma un creier nou, un creier transparent, facut din ceva delicat si sfant: un creier coagulat din mir, un creier ca o pace densa, materiala) - DAR sa revin: imi dau seama de situatie, insa - mai mult sau mai putin paradoxal - asumandu-mi povestea asta, simt ca am si depasit-o cumva.
mi-am notat mai multe lucruri despre dada si duhovnicie (am si o motivatie lumeasca: doua conferinte in septembrie, la universitatile din Durham si St Andrews, la care trebuie sa prezint lucrari dsp teologie vs literatura) - o parte dintre aceste notatzii, aberante as they may be, o sa le expun / extind si aici, in spatziul mai multor postari.
"de ce?" - acesta e subiectul postarii. de ce sa le expun intr-un spatiu semi-public? simply put, pentru ca daca nu as face-o, as falsa. as vrea teribil sa fiu 'pur', sa pot nega totul si sa raman cu Dumnezeu in cap, intr-o forma esentializata, absoluta, fara impuritati din lumea zidita: nu sunt ironic, nimic nu-mi topeste inima mai mult decat intuitia unei zile in care Il voi avea pe Domnul tot in inima: dintr-odata, complet, o supra-doza de sfintenie care sa anihileze toata ne-desavarsirea / provizoratul / intermediarul / compromisul care ma definesc acum si sa instaleze (to download) un program nou, ceva minunat de frumos, indescriptibil de inalt, necuprins de bun si liber.
imi doresc asta: de asta sunt ceea ce sunt: spre asta ma indrept si eu / si lumea intreaga, intr-un fel sau altul.
insa a spune ca sunt deja acolo / a nega intermediarul in care sunt si in care, sigur, voi muri: asta inseamna a falsa, a confunda Destinatia cu o etapa. si asta inseamna a lua un idol si a-l ridica la rang de dumnezeu.
sunt nesigur si vreau sa stiti asta: e firesc, e starea 'data' a fiecaruia dintre oameni sa fim nesiguri pana la capat (era un parinte in Pateric care nici in vazduh, inaltandu-i-se sufletul catre Domnul, nu si-a afirmat mantuirea, ci a amanat totul pana a ajuns inaintea lui Hristos) / am momente (multe si adanci) de necredinta, de disparitie a sensului, de respingere a suferintelor / tristetilor / a crucii, in definitiv. DAR, daca Hristos Insusi a cerut 'sa treaca' de la El paharul Rastignirii, cum as putea eu ('eu' fiind oricare dintre oameni) sa am pretentia de a fi mai puternic decat Mantuitorul Insusi?
e o mare nebunie asta. o nebunie venita dintr-o mandrie subtila, o incredere prea mare in noi insine. si o nebunie care produce atata suferinta... absolut inutila, absolut nejustificata: o suferinta care nu e de la Hristos, o tristete care inabusha, sufoca viata duhovniceasca. pentru ca noua, tuturor, mai ales astazi, ne trebuie AER, ne trebuie libertate, avem nevoie de spatiu inainte.
iar fara spatiul asta inainte, ratam sa intzelegem ca viata e o perspectiva mereu-mereu inepuizabila (ca o vale larga, nesfarsit de larga, vazuta din varful dealului), neatinsa de ani, neatinsa de greseli din urma, neatinsa de rani invechite... de unde atatea pretentzii pentru niste suflete amarate si plapande ca ale noastre? de unde atatea asteptari de la niste zgribulitzi in lumea asta ca niste prunci inghetzatzi, ramashi iarna afara, prin nametzi?
viata asta e un interval deschis, niciodata limitat de nimic, de absolut nimic: si e atata bucurie in asta, e atata drag de Domnul daca ne intoarcem la realitatea asta - omul e cu adevarat desprins de orice forma de determinism, pentru ca suntem chip al lui Dumnezeu si viata Lui este, in mantuire, viata noastra - asha nesfarshit de bogata e viata, asha definitiv ne-legata de trecerea anilor, de pierderea joburilor, de rani care dor: multe, foarte multe dor, dar nimic nu ucide daca ne pitulim bine-bine la umbra Crucii, stranshi tare-tare unii-ntr-altzii, atat de stranshi incat sa fim una.
of: pana la urma, raspunsul la intrebarea asta - 'de ce?' sa scriu aici despre arta (sub orice forma) sau orice altceva ne-legat de Domnul - este: ca sa shtitzi ca si eu, ca si voi, ca si omenirea intreaga, permanent dibuiesc drumul si permanent ma impiedic: dar asta e firesc, e atat de firesc cum e respiratzia.
desigur, cand respiratzia nu ne va mai fi fireasca, atunci - cu mila Domnului - nici dibuitul si nici impiedicarile nu ne vor mai fi firesti. dar, pana atunci, jos cu pretentziile, jos cu nasul (duhovnicesc) pe sus, ptr ca nu ne alegem decat cu standarde imposibile si cu un cerc vicios de regrete nesfarsite si o colectie de rani si suferinte.
---
inchei postarea asta (dadaista in lipsa ei de structura) cu o mentziune: mai devreme am facut o greseala (intentzionata, ca sa-mi servesc ocazia de a scrie incheierea asta) - m-am referit la arta (si orice altceva) ca fiind, potential, ne-legate de Domnul.
dragilor, eu nu cred ca ceva din ce face omul poate fi separat de Domnul; poate fi, cel mult, separat de religie - dar Domnul si religia sunt doua lucruri (uriash de) diferite. dar, despre asta, alta data.
---
deocamdata, imbratishez.
noapte buna.
