pe parintele Arsenie il iubesc ca pe putin altii. pentru ca e bun. si bland. si nu ma tine la distanta, cu canoanele pe post de furca lunga cu care tii la distanta animalul.
il iubesc pentru ca simt ca ma iubeste si el. si pentru ca, netrasandu-si gardulete de aparare in jurul lui / si nemarcand un teritoriu duhovnicesc in care sa se puna la adapost de mine si pacatele mele, e ca si cum m-a luat in spinare. si-a asumat ca exist si eu, asa cum sunt, si ca Hristos a murit si pentru mine (sau mai ales pentru mine) si merge inainte asa, cu mine in spate.
lipsa asta a 'asigurarilor', ne-punerea asta la adapost il face un mic hristos, un mic rastignit, dupa chipul Unicului Rastignit: pentru ca si el, ca si Hristos, isi rastigneste siguranta si-si risca mantuirea pentru a nu pierde pe nimeni, pentru a purta pe toti, duhovniceste, in spinarea sa.
si ce ton bun are; si cum iti topeste inima numai sa-i citesti cuvintele - in lumea in care traim noi azi, numai sa simti bunatatea asta si esti cucerit - oare cum va fi cand Il vom intalni pe Domnul, despre care stim ca Dragoste este si singur bun?
o parte din inima mea freamata de nerabdare, stiindu-L pe Domnul / cealalta parte a inimii se usuca de mahnire, stiindu-ma pe mine.
