strecor un fragment dintr-un text in lucru, ceva la care tot migalesc de mai bine de 2 ani; material am suficient, insa trebuie extins si curatat de o sumedenie de buruieni - odata, curand, va trebui sa-mi iau doua saptamani numai pentru asta.
fragmentul de mai jos e dintr-un capitol despre parintele duhovnicesc: nu, nu este un apropos / este o expresie a nesfarsitului dor care m-a cuprins astazi de propriul meu duhovnic, de bunatatea si dragostea si delicatetea lui fara margine.
imbratisez.
---
Duhovnic inseamna participare la viata fiului, nu la viata exterioara, mentinuta prin activitatea intestinelor si a plamanilor, nici la cea psihologica, gestionata de creier, sistem nervos si caracteristici genetice, ci la acea viaţă care e răsfrângerea, reflectarea Vieţii Dumnezeieşti în sufletul omului. Duhovnic inseamna a te aduce pe aceeaşi treaptă cu fiul în urcuşul scării spre Dumnezeu, asumându-ţi toate riscurile implicate, şi asta deşi eşti cu mult mai sus, după cuvântul Părinţilor chiar la capătul scării. Duhovnic nu înseamnă îndrumător intelectual, nici juridic, nici administrativ şi nici măcar afectiv. Duhovnic înseamnă să devii purtătorul – şi coresponsabil – sufletului fiului duhovnicesc şi să duci lupta pentru mântuirea acestui suflet care ţi-a devenit propriu.
Duhovnicul e mai degraba mamă – Pr. Sofronie, Sf. Ambrozie, Pr. Arsenie Papacioc + Duhovnicul este, prin insasi natura menirii sale, o forta feminina, ceea ce – corelat cu statutul sau de parinte – atrage in mod firesc maternitatea sa in relatia cu fiii duhovnicesti. Niciodata, duhovnicul nu va putea – in sensul ca nu va avea abilitatea, nu va fi capabil – sa reflecte inflexibilitatea seturilor de reguli si canoane cu care este, aparent, inlantuit; din aceasta inlantuire il va elibera intotdeauna dragostea, participarea reala la neputintele si implinirile fiului, astfel ca duhovnicul va fi obligatoriu expresia pura a exceptiei, a duhului – nicicum a literei – a acelei iconomii de-viata-facatoare care se face “tuturor, toate, macar ca va mantui pe unul” – Pr. Schmemann.
(smerenia de a te sti om, partas aceleiasi firi cu cel care se marturiseste; sa simti privirea lui Dumnezeu in ceafa atunci cand cel din fata ta se marturiseste si sa auzi cuvantul Lui ‘daca esti fara de vina, arunca piatra’; spovedania celui din fata mea este un moment de judecata pentru mine insumi, pentru ca instinctiv, condamn pacatele lui, insa ma stiu legat duhovniceste de constientizarea propriilor pacate – stiu ca ar trebui sa condamn, dar ca nu o pot face, de vreme ce eu insumi sunt partas aceleiasi stari de pacatosenie; in spovedanie, fiul ingenunchiaza vazut in fata duhovnicului, dar, pe masura coborarii in mizeria pacatelor marturisite, duhovnicul insusi ingenunchiaza, nevazut, in fata lui Dumnezeu si, cu cat se smereste vazut prin marturisire fiul in fata duhovnicului, cu atat se umileste nevazut sufletul duhovnicului in fata lui Dumnezeu)
