pentru ca de cateva nopti scriu, scriu la 'The Implicit Apophatic Theology of Dada' (ma doare capul!), nu am avut vreme sa generez nimic altceva (exceptand drag-drag-drag si o nevoie tot mai copilaroasa si mai abrupta de a face oamenii sa rada si sa fie mai voiosi, mai cu chef, mai cu hei-rup!)
mai postez fragmentul asta si, posibil, inca unul maine; apoi, gata, se apropie venirea in tara, stiu ca ma revad cu duhovnicul si scapati de subiectul asta pentru 2-3 luni.
azi am fost la un seminar de e-safety ref facebook, twitter si alte cele: m-am ales cu o justificare a tuturor fricilor si crizelor de paranoia pe care le aveam / am aflat ca va pot da in judecata daca postati fotos cu mine pe contul vostru de facebook fara acordul meu (se cheama cyberbullying si stiu si numarul legii, asa ca nu ma puneti la incercare!) / si, in sfarsit!, am aflat ce inseamna 'lol' (ce vreti, sunt mai incet...)
---
dincolo de astea, va rog sa cititi lent randurile de mai jos; sunt multe pe care, in timp, le-am mai vorbit cu voi la spovedanie sau in afara; nu sunt lucruri neaparat practice, insa sunt gandurile unui duhovnic despre duhovnicie si va pot fi de folos intr-un fel mai larg, ajutandu-va sa va formati o anume atitudine, un anumit 'cadru' in care sa intelegeti spovedania un pic altfel.
altfel, adica nu in termenii acestei lumi imediate, cu realitatea ei (si a mea) fizica, pshihica si culturala. altfel, in sensul ca - suna ciudat - dar la spovedanie, ochii nostri (si ai mei, si ai vostri) nu trebuie sa fie pe noi, cei de aici/acum, pentru ca nu eu, cel de aici/acum, sunt subiectul spovedaniei, ci eu, acela intru care trebuie sa devin. prin Domnul, intru Domnul.
imbratisez in Domnul.
---
Mărturisirea este o nevoinţă, iar rostul acestei nevoinţe este ca bătrânul – duhovnicul să intuiască în scaunul de spovedanie, prin mărturisirea gândurilor pe care o face fiul, tocmai rânduielile ‘cultului’ adus idolilor pe care fiul îi ridică permanent în sufletul său şi care riscă să ia locul Adevăratului Dumnezeu, Cel neştiut, neajuns, necuprins cu gândul.
Mândria duce la graba de a atinge desăvârşirea, iar graba atrage nevoia fiului de a cimenta, de a se focaliza duhovniceşte asupra unei forme exacte, definite a lui Dumnezeu, dar şi, implicit, a omului. Duhovnicul este cel care surprinde tocmai momentele cimentării acestor desfigurări ale Realităţilor absolute, nedefinibile, şi le scurtcircuitează. În felul ăsta, îl forţează permanent pe fiu să se menţină pe calea grea, smerită a întunericului necunoaşterii lui Dumnezeu, necunoaştere care ascunde în sine, în fapt, singura lumină a cunoaşterii lui Dumnezeu care este accesibilă omului în existenţa sa pământească.
Duhovnicul îl deprinde pe ucenic să-I slujească Adevăratului, Cunoscutului-prin-Revelaţie, dar Dincolo-de-cunoaştere Dumnezeu şi îi anulează leneşele slujiri idoleşti în care cade, paradoxal, tocmai în numele slujirii lui Dumnezeu şi care se ascund sub aparenţa obişnuinţelor, logicii şi spiritualităţii proprii, unice a fiului. Duhovnicul îl deprinde pe ucenic cu un nou fel de viaţă care, deşi nu-i este proprie momentan, este singurul şi adevăratul ‘uz cultic’ pentru slujirea Singurului şi Adevăratului Dumnezeu. De aici şi realitatea că duhovnicul este preot-slujitor al lui Dumnezeu în biserica inimii fiului său.
Lucrarea duhovnicului nu iese în nici un fel din tiparul lucrării la care este chemat fiecare om, cleric sau laic; însă, ca şi monahul, preotul-duhovnic îşi asumă o anumită cale, un mod specific de a împlini această lucrare, spre care îşi canalizează întreaga viaţă. În plus, tot ca în monahism, calea este asumată sub forma unei promisiuni, a unei responsabilizări clare, conştiente faţă de Dumnezeu şi de aproapele. Din acest motiv, duhovnicia, ca şi monahismul, sunt veritabile Taine, cu nimic sub Taina Cununiei sau a Preotiei. Legătura care se crează între duhovnic şi fiul duhovnicesc este o taină în sine, o relaţie a cărei funcţionalitate este deplin condiţionată de prezenţa permanentă între cei doi a lui Dumnezeu.
Duhovnicia este taină, pentru că in scaunul spovedaniei se naşte adevăratul Om. Din braţele duhovnicului, Omul îşi primeşte treptat adevărata, autentica sa fire. Prin duhovnic, individul amorf, înstrăinat de Dumnezeu şi de sine însuşi, îşi primeste în mod neştiut numele, acel nume tainic pe care îl va purta în veşnicie, numele Persoanei întru care devine.
Unirea dintre duhovnic şi fiul duhovnicesc este un schimb reciproc de viaţă, o vărsare din unul într-altul altul, o iubire duhovnicească al cărei chip direct, nemijlocit, este iubirea din sânul Preasfintei Treimi.
