Doamne ajuta.
am renuntat la ideea de a posta inca o parte din cele pe care le aveam scrise despre Duhovnic: imi dau seama ca deja sunt lucruri mult prea personale, cumva, si ca nu are nici un rost sa le agatz aici, la uscat in vazul lumii. intr-o zi, dupa ce voi avea acele doua saptamani in care sa ingrijesc textul, o sa-i dau o forma ceva mai decenta.
intre timp, strecor cateva randuri din alte notite (pc-ul meu e plin de notite) despre Biserica. este un text la care tin, pentru ca subiectul este teribil de viu in mine insumi, iar rationamentul din centrul textului este unul foarte activ in creierul meu.
imbratisez. sa aveti un week-end frumos, cu odihna, rugaciune, Biserica si Sfanta Impartasanie.
---
Biserica o cucerim prin lupta împotriva idolilor. Idolii sunt o realitate materială în Vechiului Legamant şi o realitate duhovnicească a Noului. Iar când Hristos echivalează desfrânarea duhovnicească aceleia fizice are în vedere o realitate mult mai profundă decât desfrânarea ca act de încalcare a unui legământ a unui om faţă de alt om – Hristos vorbeşte despre încălcarea legămintelor noastre faţă de El Însuşi, printr-o desfrânare idolatră (duhovnicească sau fizică). Biserica este un fenomen viu, în permanentă desfăşurare, cu o evoluţie continuă, astfel încât orice oprire, orice stare de destindere implică o cimentare a unei anume înţelegeri despre sine şi se reduce, automat, la limitările unui idol.
Biserica nu aparţine nici unui timp, spaţiu sau culturi. Biserica este a lumii acesteia, exclusiv în timpul lui Acum şi în spaţiul lui Aici; şi mai este a lui Dumnezeu, în forma sa desăvârşită, dincolo de orice înţelenire în limitele lumii acesteia.
Când Hristos Îşi cheamă primii Apostoli, aceştia lasă tot şi Îi urmează: ies fără nici o ezitare din familiile lor (fiii lui Zevedeu îşi lasă tatăl în barcă; despre Sf Petru ştim că era căsătorit şi, prin tradiţie, avea şi copii, însă asta nu l-a împiedicat să reacţioneze cu aceeasi uşurinţă), renunţă fără nevoia unei justificări la meseriile de o viată (toţi sunt pescari, toţi sunt chiar la locul muncii lor) şi Îi urmează lui Hristos. Fragmentul asta al Evangheliei, în stridenţa simplităţii sale, ne aruncă în faţă o desavarsită deschidere faţă de chemarea şi hotărârea lui Dumnezeu.
Sfinţii Apostoli nu sunt oameni care se cunosc pe ei înşişi, nu sunt obsedaţi de ideea auto-definirii, nu se descriu în propriile procese mentale şi în faţa celorlalţi, ci rămân (până la vârsta bătrâneţii, în cazul Sf Petru) la nivelul copilului care aşteaptă să fie modelat. Domnul cheamă, ei urmează - şi asta pentru că ei nu se definesc, nu şi-au contruit, de-a lungul anilor, un idol din propria persoană, de care să se fi ataşat şi căruia să-i fi slujit. În felul acesta, ei rămân deschişi chemării Domnului şi ştiu că, răspunzând chemarii Lui, îşi asumă singura definire / definiţie a propriei persoane care nu este determinată de lumea zidită (nu este idol făcut din pământul zidit), ci este expresie a acelui nume de taină pe care Hristos îl va spune, la strângerea vremii, fiecărui suflet mântuit (numele fiind expresie a identităţii persoanei).
În genere, pe măsură ce trec anii, ne lansăm într-o cursă nebună a auto-definirii; perspectiva tot mai concretă a morţii, a nimicului în care se va desprinde toată încrengatura de procese psihice, fizice, mentale pe care o numim în mod curent ‘eu’ ne determină să ne scufundam într-o mlaştină a definiţiilor, până acolo încât ajungem să ne definim nu numai pozitiv, ci chiar prin prisma fricilor noastre, a neputintelor sau eşecurilor personale. Deseori, înseşi patimile care ne-au stăpânit ani de-a rândul ne devin intim personale şi sfârşim definindu-ne prin patimile noastre, adică, paradoxal, prin tocmai sursele morţii noastre duhovniceşti.
Procesul ăsta de auto-definire înseamnă, în fapt, o închidere faţă de ceilalţi şi, implicit, o închidere faţă de Dumnezeu. Şi astfel, o chemare de felul celei la care au răspuns Sfinţii Apostoli nu mai ajunge la inima omului care deja s-a auto-definit. Cel care a hotărât deja ce este / ce nu este, cel care şi-a dat definiţia singur şi şi-a acordat singur un nume (o identitate) nu mai poate răspunde chemarii lui Dumnezeu şi nu se mai poate lăsa definit de mâna Lui, pentru că asta implică a renunţa la idolul propriei identităţi. În definitiv, este aceeaşi veche poveste a lui Adam, care se defineşte el însuşi, lipsindu-se de identitatea întru care l-ar fi crescut Ziditorul său.
Aceasta ultimă, desavarşită identitate, pe care numai Ziditorul o ştie şi pe care ne este rânduit să o descoperim numai la final, este forma fiecăruia dintre noi de a fi Însăşi Biserica, în deplinătatea ei.
