putin mai mult astazi, pentru ca maine este zi de Duminica, ziua Domnului - maine MURIM lumii asteia: inchideti telefonul mobil, ramaneti in familie sau de unul singur si faceti lucrurile Imparatiei: mergeti la Biserica si slujiti Domnului, rugati-va impreuna cu cei ziditi de acelasi Ziditor ca si noi si, mai ales, impartasiti-va, impartasiti-va, luati-va portia de Viata.
apoi lucrurile marunte, care fac ziua de duminica ziua Imparatiei: inchinati-va la icoane cand va intoarceti acasa, spuneti rugaciunile inainte si dupa masa, (re)cititi viata sau scrierile unuia din Sfintii de suflet, amintiti-va de viata din lume a lui Hristos citind din Noul Testament si rugati-va: rugati-va pentru iertarea tuturor, pentru indreptarea tuturor si pentru mantuirea tuturor: fara nici o exceptie.
inchideti-va in casa, intre cei dragi, si faceti lucrurile pe care, in alte conditii, poate v-ati rusina sa le faceti: chemati-va cel mai bun prieten si faceti impreuna o rugaciune inaintea Domnului sau a Maicii Domnului, discutati intre voi neputintele duhovnicesti, intristarile, patimile, marturisiti-va unul altuia: nu este acelasi lucru cu marturisirea inaintea duhovnicului, dar sudeaza sufletele, va invata smerenia si e o arma foarte puternica impotriva oricarei patimi.
desigur: e si un criteriu al adevarului - daca nu aveti pe nimeni in viata voastra pe care sa-l invitati la masa si inaintea caruia sa va puteti varsa astfel sufletul, un laic, un om ca si voi, din afara clerului, atunci ceva nu este in regula: atunci prietenia careia ii spuneti prietenie NU este prietenie, iar dragostea careia ii spuneti dragoste NU este dragoste.
cam atat. daca aveti rabdare, cititi si textul de mai jos - este despre Biserica, dar nu uitati ca fiecare din noi suntem chemati sa crestem intru Biserica insasi si, in felul asta, este si un text despre noi insine.
drag mare. imbratisez in Domnul.
---
Biserica administrează în lume nebunia cea bună, nebunia Împărăţiei lui Dumnezeu, nebunia Crucii şi a Celui Care a ‘monopolizat’ păcatul şi moartea, ca efect iminent al păcatului. Nimic din lume nu intră nepurificat, ne-‘cenzurat’ de Legea Noului Testament, în componenţa Bisericii. Însă chemarea unică a Bisericii este tocmai purificarea lumii. Menirea Bisericii este tocmai să-şi suflece mânecile şi să se afunde cu toată nebunia dragostei în mizeriile lumii, pentru ridicarea acestei lumi, mizerabilă şi desfigurată de păcat. Lucrarea Bisericii este tocmai mântuirea acestei lumi, aşa infestată de păcat cum este, şi nu a acelei ‘turme mici’ care deja este angajată pe drumul spre Împăraţie.
Nu cei sănătoşi au nevoie de Mine, ci cei bolnavi. Nu am venit să-I chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă – asta e menirea lui Hristos, iar unicul şi deplinul sens al întemeierii Bisericii este tocmai continuarea acestei lucrări, perpetuarea ei din generaţie în generaţie, până la vremea pe care numai Tatal o ştie, vremea strângerii acestei lumi. În nici un fel nu poate fi modificată această menire a Bisericii, nici o nuanţare nu poate fi operată, nici o înlăturare sau atenuare a acestui scop nu este permisă, pentru că Biserica este a lui Hristos, iar Hristos este acelaşi, acum şi în veac. Orice modificare a ADN-ul bisericii atrage modificarea dumnezeului bisericii, o renunţare la Hristos prin înlocuire – în fapt, căderea în idolatrie pură, chiar dacă idolul continuă să fie numit Iisus, iar capiştile lui biserici creştine. Dacă schimbam ADN-ul Bisericii, schimbăm ADN-ul lui Hristos; asta nu e o ‘ucidere’ a lui Hristos, pentru ca El ‘este’ în mod absolut, independent de orice determinare. Înseamnă, însă, o ratare din partea noastră a mântuirii prin Vestea cea Bună şi, implicit, o ucidere a Omului, care nu există decât prin raportare la unica Sursă de Viaţă.
Ortodoxia dumnezeiască este şi rămâne veşnic ‘aceeaşi’, ca expresie a corectei credinţe în ‘Corectul’ şi veşnic Acelaşi Dumnezeu, în Dumnezeul corect ‘definit’ de Evanghelie şi Sinoadele Părinţilor. Ortodoxia bisericească trebuie sa fie chip al acestei Ortodoxii divine.
Ochii Ortodoxiei bisericeşti trebuie sa fie permanent spre levitul din parabola samarineanului milostiv: acolo este pericolul, aşa arată căderea de care trebuie să se păzească Biserica omenească. Levitul ştie că, dacă atinge un mort, se ‘întinează’ şi va fi oprit din slujba la templu până va trece prin înrobitoarele ritualuri iudaice de curăţire. Aşa că alege să treacă pe lângă, dintr-un sinucigaş instinct de auto-conservare. Biserica şi fiii ei – clerici şi credinciosi simpli – ştiu (măcar intuitiv) că, dacă te implici real in viaţa unui om, dacă laşi garda jos şi în inima ta se înfiripă un dram de compasiune sau dragoste, devii ‘copărtaş’ la viaţa aceluia. Părintele Sofronie spune că cel care iubeşte în Hristos trăieşte cu adevărat viaţa celui iubit, cu bunele şi relele lui. Or, coparticiparea asta la viaţa aproapelui fragilizează, vulnerabilizează, mă ‘murdareşte’ pe mine de faptele fratelui meu. Asa că alege şi eu, ca levitul Vechiului Testament, să trec pe lângă, din acelaşi sinucigaş instinct de auto-conservare. Trec văzut pe lângă aproapele şi mizeriile lui care îmi periclitează propria curăţenie, dar trec nevăzut şi pe lângă Hristos, cu poruncile Lui şi Evanghelia Lui pe care, totuşi, le mărturisesc şi în care afirm cu încăpăţânare că nădăjduiesc şi cred.
În nimic din toate astea nu există duhul Evangheliei. În nimic din toată răceala asta de laborator nu se regăseşte o umbră măcar din acea dragoste jertfelnică pe care o PORUNCEŞTE Hristos. Acest Hristos, Care – CUM a mântuit lumea? Venind pe nori? Învăluit în slavă şi păzindu-Se ca nu cumva să Se întineze cu atingerile mâinilor noastre făcute din noroi? Noul Testament ne spune limpede că NU, nu aşa este Hristosul lui Dumnezeu, ci Unul Care a murit pe o Cruce de lemn, neşlefuită, necurăţată, cu aşchii înfipte în carnea dezgolită şi sângele încleiat pe răni acoperite de mizerie şi praf.
Hristos a lăsat în urma Lui Biserica tocmai pentru viaţa şi mântuirea LUMII. Nu pentru a-şi construi împrejur un gard de sinucigaşe regulamente omeneşti care să o protejeze de mizeria lumii. Biserica este lăsată tocmai PENTRU a se murdări, tocmai pentru a-şi risca propria ‘mântuire’ (care, oricum, nu-i aparţine, ci este a lui Hristos) ‘doar-doar va mântui pe cineva’. Tot discursul Mântuitorului cheamă la jertfă de sine pentru aproapele, la lepădarea de sine, lepădarea de propria viaţă, lepădarea acelui sinucigaş instinct de auto-conservare (sinucigaş pentru că, deşi aparent salvează omul, în fapt ucide Omul întru care suntem chemaţi să creştem) şi chiar de propriul suflet – nimeni nu are dragoste mai mare decât acela care-şi dă viaţa pentru fratele lui.
Acesta e Hristos şi nu altul, iar Biserica este aceea care lucrează poruncile Acestui Hristos, iar nu ale altuia. Dacă face faptele altuia, deşi se cheamă Biserică, este cu totul altceva. Iar numele nu mântuieşte, ci conţinutul, veridicitatea acelui nume. Creştinul care e creştin numai cu numele, dar nu cu fapta, este, de fapt, păgân. Şi mai rău decat un păgân, pentru că ‘dacă n-ai şti, păcat n-ai avea, dar acum ştii şi pentru asta păcatul rămâne’. Ortodoxia numai în literă, dar nu şi în duh, este religie idolatră. Şi mai rău decât acelea, pentru că ‘nici tu nu intri în Împărăţia Cerurilor şi nici pe altul nu-l laşi să intre’.
Ne-jerfelnicia întotdeauna ne îndepărtează de Hristos şi Îl poziţionează şi pe El într-o stare de ne-jertfelnicie faţă de noi, în care Jertfa Sa nu mai este şi a noastra. Fără iubire, care înseamnă Jertfă, nimeni nu se mântuieşte. Iar iubirea / jertfa se face, iubirea este o faptă, o acţiune. Şi încă una pe care Hristos a lăsat-o ca poruncă ultimă, porunca supremă, ca dreptar şi criteriu de verificare dacă suntem sau nu pe calea cea strâmtă (vezi notiţele Sfântului Siluan). O poruncă generalizată, fără diferenţieri, fără limite – iubiţi-vă aproapele, iubiţi-vă vrăjmaşii, iubiţi-vă pe voi înşivă (iubiţi aproapele ca pe voi înşivă), iertaţi tuturor toate de nesfarsite ori.
ACESTA e Hristos – ‘Nebunul’ acestei lumi, omul ne-om, pentru că este adevaratul Om, Care nu poate fi cuprins în regulile şi criteriile noastre comode şi neimplicate, deformate şi deformatoare, omeneşti, însă sub-Omeneşti. Şi, cu siguranţă, ne-dumnezeieşti.
