Doamne ajuta / buna dimineata
azi mai nimic, sunt si eu intr-o stare de obisnuire cu iadul in care ne-am pogorat ieri: voi cu biroul, eu cu ale mele.
aveti grija unii de altii azi: aruncati un zambet in stanga, un compliment in dreapta, lasati de la voi putin, rugati-va putin ptr omul pe care, in mod normal, l-ati executa din vorbe sau priviri...
e o viata mohorata aici, jos, si inca mai avem ceva timp de asteptat pana la Viata buna: asa v-as strange pe toti, sa ne adunam din colturile lumii si sa facem o tabara nesfarsita de oameni care se iubesc intru Domnul.
cum erau odata desenele animate cu strumfii - va amintiti? sa ne strangem toti intr-o padure fermecata, sa ne facem fiecare coliba lui, nici prea aproape, nici prea departe si sa ne ducem traiul in liniste, sa ne intalnim cand mergem la cules ciuperci sau zmeura...
of, sunt si eu obosit: dar sa stiti ca imaginea asta de mai sus mi-e tare draga - mai ales casutele alea, din lemn, cocotate pe niste picioroange, ca niste animalute caraghioase si blande care ne cara in spinare, spre taramul lui Dumnezeu.
imbratisez. maine promit sa fiu solemn cat sa recuperez si ptr azi.
---
Obligaţia Pogorârii la Iad conţine în sine obligaţia asumării iadului şi a acelei părţi a umanităţii (acea parte a Atot-Omului, Chip al lui Dumnezeu) care aparţine, sub orice formă ar lua această aparţinere, Iadului.
Prin dragoste, se asumă – într-un mod real, printr-o transformare concretă, calitativă a omului – viaţa celui iubit / pe de alta parte, dragostea se defineşte tocmai prin lipsa judecăţii, în sensul de osândire, dragostea trebuie să cuprindă Întregul Om, inclusiv ‘frânturile’ din Iad. În acest fel, a ne mântui – ceea ce echivalează cu împlinirea poruncii iubirii – implică să ne asumăm (într-un mod real, existential) inclusiv iadul.
Paradoxal, porunca de a iubi aproapele cuprinde în sine porunca de a-l iubi şi pe cel din iad. Paradoxal, mântuirea noastră, şansa de a moşteni Raiul atârnă de capacitatea fiecaruia de a iubi iadul, înţelegând prin iad acele ipostasuri omeneşti situate în aceasta stare. Paradoxal, dragostea ne obligă să ne pogorâm la iad, în căutatea aproapelui pierdut, după modelul iubirii lui Hristos, acea iubire care izvorăşte din Răstignirea de sine şi din însăşi Pogorârea la Iad.
Pe măsură ce omul deprinde gustul iubirii dumnezeieşti, creşte în el nevoia de a se pogorî până in iad, după acea parte a sa, ca Om, care sălăşluieşte în acea stare; simultan însă, are loc şi procesul invers, prin care tocmai această Pogorâre la iad se face cauză a iubirii dumnezeieşti, acea iubire care apare în urma golirii de sine. Astfel, cauza se face efect şi efectul cauză şi, din impletirea celor două, ne câştigăm mântuirea. Dragostea şi acceptarea stării de iad ca parte componentă a propriului sine, lupta pentru mântuirea acestei părţi, decurg una din cealaltă şi se sporesc reciproc, culminând cu starea celui mântuit.
Gândiţi-vă puţin la Sfântului Siluan (şi atâţia alţii asemenea lui) care trăia nemijlocit ruptura de Dumnezeu care defineşte iadul, având în sine însuşi, în acelaşi timp, dragostea dumnezeiască şi, deci, pe Însuşi Dumnezeul Iubirii.
