saptamanile astea am avut mici probleme cu sanatatea (de unde si lipsa postarilor) si m-am surprins cu un gand: m-am simtit vinovat si indepartat de Hristos pentru ca, in perioada asta, rugaciunea nu a mers, postul a fost cu chin, nu cu bucurie, iar duminica nu am putut ajunge nici la biserica si am ramas neimpartasit.
iar asta m-a facut sa ma simt exclus si profund nelinistit, stapanit de un soi de nerabdare sa ma reintorc la starea dinainte, pe care o recunosteam ca fiind starea 'corecta' - pentru ca exista un anumit comportament, anumite gesturi, un anume ritual propriu al rugaciunii etc, pe care le recunosc ca fiind proprii starii in care sunt 'in ordine' cu Hristos: iar cand ordinea aceasta a disparut din cauza bolii, am fost cuprins de neliniste si de indoiala si, intr-un final, de teama.
de ce m-am oprit asupra gandului asta? pentru ca, daca asa reactionez in fata bolii, cum voi reactiona in fata mortii? daca nu reusesc sa-mi pastrez legatura cu Hristos in afara regulilor pe care eu (nu Hristos) mi le-am fixat atunci cand boala le tulbura temporar, ce va fi in inima mea cand voi intelege ca tot ansamblul de reguli cu care mi-am reglementat relatia cu Domnul va fi complet spulberat de moarte?
desigur: asta am patit-o pentru ca am uitat ca relatia Lui cu fiecare dintre noi este una vie si ca tuturor creaturilor vii le este caracteristica schimbarea. am uitat ca importanta nu este forma slujirii pe care I-o aduc, ci relatia personala in care acea slujire ma aduce faţă de Hristos. si am uitat ca Hristos Omul a cuprins in El toate starile mele: daca ma bucur, sunt cu El rugandu-ma, daca ma intristez, sunt cu El tacand, daca sunt sanatos sunt cu El muncind, daca mi s-a luat sanatatea, sunt cu El nimic facand cu trupul.
am uitat ca in El are loc si raiul si iadul si toate starile umane intermediare. iar asta este nesfarsit de important pentru ca inseamna, in fapt, ca in orice stare m-as afla, exista o forma de slujire specifica acelei stari pe care I-o pot aduce lui Hristos si care ma poate pune in acea relatie faţă către faţă cu El in care ne aduce, in zilele cu putere, rugaciunea.
