duminica s-a citit pericopa demonizatului din tinutul Ghergheseni - momentul e simplu si spectaculos in eficienta cu care lucreaza Hristos: un demonizat, stapanit de o 'legiune' de diavoli, pe care Hristos il aduce inapoi in propria-i fire. sunt doua lucruri pentru care mie, personal, fragmentul asta imi este foarte drag, insa numai despre unul dintre ele vreau sa scriu azi cateva randuri.
la final, inainte de a pleca din tinutul Gherghesenilor (alungat fiind de bietii oameni, infricosati de minunea pe care o facuse si de puterea care se ascunde in spatele ei), Iisus este rugat de tanarul pe care il vindecase sa-i permita sa-l insoteasca, sa-I urmeze. Hristos, insa, are o alta misiune pentru el - il trimite inapoi, in mijlocul Gherghesenilor care Il respinsesera, si ii incredinteaza responsabilitatea de a le 'spune toate cate ti-a facut Dumnezeu'.
momentul asta mie imi e teribil de drag; ma topeste grija lui Hristos de a nu pierde pe aceia care tocmai Il alungasera, aceia spre care venise nechemat, pentru care facuse una dintre marile Sale minuni si care, in pofida acestor lucruri, au ales sa-L respinga. si imi mai este drag pentru ca Il aud pe Hristos spunand unui posedat sa nu fuga din mijlocul acelora care il cunoscusera ca demonizat - din contra, Il trimite inapoi, in mijlocul celor ca el. Il alege pe tanar, vindecandu-l, insa il alege numai pentru a-l trimite apoi sa lucreze pentru mantuirea celor din tinutul lui.
momentul asta m-a facut sa ma gandesc cu cata ipocrizie ne separam de 'pacatosii' acestei lumi, cu cata precizie tragem linii de demarcatie intre noi, cei virtuosi, cei mantuiti de diavolii patimilor nostre de Hristos - si ceilalti. cu cat trec anii din momentul 'convertirii' noastre, cu atat ne separam de restul lumii, ne rupem intentionat de cei inca stapaniti de patimi dintr-o rusine a celui care nu vrea sa isi asume un trecut in care el insusi a fost stapanit de propriile patimi, de propriii demoni.
dar facand asta gresim infiorator inaintea unui Hristos Care ne porunceste sa 'spunem toate cate v-a facut voua Dumnezeu'. gresim inaintea unui Hristos Care nu ne-a mantuit de demonii propriilor patimi pentru a ne ascunde apoi in cladirile aurite ale bisericilor, unde sa hranim mandria ipocrita a celui care nu mai este printre cei stapaniti de patimi. ne facem asemenea fariseului care, si el, multumeste lui Dumnezeu pentru ca 'nu este ca vamesul': isi tine posturile, isi face rugaciunile si da zeciuiala randuita pentru Templu.
insa asta e minciuna - e o minciuna infioratoare, pentru ca, in timp, ajungem chiar sa credem spoiala asta de virtute. in timp, uitam ca putina departare pe care am luat-o de pacat se datoreaza exclusiv lui Hristos - si ce minunatie, ca Iisus vine la tanarul demonizat ne-chemat de nimeni, ne-rugat, ne-anuntat nici de rude (ca in cazul tatalui care se roaga pentru fiica lui), nici de prieteni (ca atunci cand ii este coborat prin acoperis patul pe care zacea paraliticul), nici de Apostoli (ca atunci cand ei insisi nu putusera face nimic): Hristos vine exclusiv din propria initiativa, ba - aparent - chiar impotriva vointei celui demonizat (care-l intreaba, prin vocea patimilor sale 'ce treaba ai cu mine, Fiule al Celui Preainalt?').
ajungem sa credem in propria minciuna. si ne rupem de restul oamenilor, desi TOT ce porunceste Hristos este sa NU ne rupem de pacatosi, pentru simplul motiv ca, in realitate, toti suntem si ramanem pacatosi, toti suntem si ramanem una. este infioaratoare orice condamnare a unui om, orice linie trasa intre mine si o portiune a umanitatii, indiferent cat de mutilata ar fi de demonii patimilor carora s-a lasat prada. si asta se intampla pentru ca eu insumi, pe dinauntru, inca sunt rob patimilor mele; inca tremur de frica propriilor demoni; inca ma stiu si ma simt stapanit de acelesi neputinte si deformari duhovnicesti din care numai Hristos ma va putea scoate definitiv.
iar situatia asta este valabila intregii umanitati - noi toti, si eu, si fiecare dintre voi, suntem stapaniti de patimile noastre si vom ramane pana la sfarsitul acestei vieti: tot ce putem obtine este un 'armistitiu', un scut pe care il pune Hristos intre mine si demoni - daca scutul acela se ridica, eu ma descopar acelasi care am fost intotdeauna. asa au marturisit despre ei toti sfintii, de la Sfantul Pavel, acum doua milenii, pana la Parintele Sofronie, acum douazeci de ani.
si sunt convins ca scutul asta se ridica numai atunci cand incepem sa punem bariere intre noi si restul lumii: intre noi si pacatosi: intre cei care 'merita' raiul si cei care 'merita iadul' - atunci ridica Hristos scutul, pentru ca patimile sa ne reia in stapanire si sa ne re-descoperim asa cum suntem, de fapt, permanent, atunci cand El nu intervine in viata noastra: fiecare dintre noi stapanit de propria legiune de demoni. iar cine se crede altfel, este stapanit de ipocrizie si egoism - iar demonii astia doi fac impreuna tot iadul.
