postarea anterioara, cea despre felul in care ne mintim pe noi insine o viata intreaga ca stim sau, cel putin, intuim ce inseamna sa iubesti, este legata, pana la urma, de aceeasi nebunie omeneasca a idolatriei. pentru ca Domnul e atat de adanc in tot ceea ce ne-a descoperit despre Sine Insusi si pentru ca a ne asemana Lui inseamna, asa cum ne si spune in repetate randuri, sa renuntam la propria viata, sa ne murim noua insine si lumii, alegem sa tradam.
alegem sa ne lepadam de aceasta chemare, insa o facem in forme subtile, tainice chiar sufletului nostru; tradam in soapta, ne invaluim pe noi insine intr-o asemenea parsiva lepadare de Hristos incat, de la un punct incolo, nici nu mai constientizam ce facem.
Domnul e nesfarsit in desavarsirea Lui, iar chemarea Lui spre asemanare ne inspaimanta pentru ca presupune lepadarea de noi insine, cei care ne definim prin cele pe care le strangem in viata asta: fie ca e vorba de avere, de intelepciune lumeasca, de respectul celor din jur sau de afectiunea lor.
toate astea sunt nimic si, chiar mai rau decat nimic, sunt daunatoare odata ce duc la lepadarea chemarii pe care ne-a facut-o Hristos. pentru Viata, trebuie jertfita viata - o spune Domnul iar si iar, iar omenirea, de la Adam pana la mine, refuza sa auda. cei pe care ii atinge cumva harul sunt intr-o lupta si mai dura pentru ca, odata ce L-au trait pe Dumnezeu, in cea mai neinsemnata (!) forma, nu mai pot ramane inumi; nu mai pot spune ca nu stiu.
si atunci, pentru ca stim ca exista un Domn, trebuie sa-L urmam. insa chemarea Dumnezeului Cel Viu inseamna moartea noastra pentru lumea aceasta, iar asta ne inspaimanta in aceeasi masura in care ne inspaimanta ideea de a-L respinge pe Dumnezeu.
asa ca apelam la vechea noastra neputinta: idolatria. Il luam pe Domnul si-L inlocuim cu un domn mai mic, mai permisiv, a carui chemare nu mai presupune o astfel de jertfelnicie ca aceea pusa inainte de Crucea lui Hristos.
noi, crestinii, ne alegem un idol mai aproape de ceea ce ne-a fost revelat despre Dumnezeu: un domn cu o dragoste mai aproape de intelegerea noastra despre dragoste, un domn util pentru indeplinit dorinte, un domn care sta departe cand e cazul si intervine cand i se spune, un domn care ne iubeste pe noi si pe cei dragi noua si care ii uraste si-i pedepseste pe cei care ne fac nou rau.
un domn mai accesibil, un hristos mai ne-jertfelnic si, in fond, profund desfigurat de patimile care ne nesfigureaza pe noi insine. un hristos care nu cere atat de mult, civilizat, dresat, modelat dupa nevoile lumii: un dumnezeu dupa patimile si neputintele noastre - asa cum scrie, de fapt, Scriptura, ca ne vom construi domnii in zilele din urma.
---
observatie: cele de mai sus nu vin din deznadejde, nu vin nici din pesimism, ci exclusiv dintr-o analiza a propriei neputinte de a ma modela eu insumi dupa Hristos si a tendintei permanente pe care o am de a-L modela pe Domnul dupa mine insumi. si va pun inainte auto-analiza asta pentru ca sunt constient ca nu exista suflet care sa nu se ispiteasca in felul asta si pentru ca fundamentul mantuirii ramane, din clipa intoarcerii spre Hristos pana vom sta inaintea Lui la Judecata, constientizarea si depasirea minciunilor frumoase cu care ne invaluim neincetat propriile sufletele.
