Dragostea lui Dumnezeu nu este un sentiment: nu o 'simtim' asa cum simtim dragostea omului, care este un sentiment, nici nu o 'intelegem' asa cum intelegem un gand al omului si nici nu o experiem in trup, asa cum facem cu anumite forme de durere sau placere.
desigur, nu inseamna ca nu se poate simti si asa: toate simturile noastre sunt niste radare zidite, pe care putem, uneori, sa detectam prezenta Iubirii lui Hristos: sub forme de-formate, lipsite de desavarsire si acuratete: si totusi, uneori, aceste radare zidite percep 'prezenta' Iubirii ne-zidite a Domnului.
e foarte important, insa, sa intelegem faptul ca Dragostea lui Dumnezeu nu este un sentiment, pentru ca asta ne va ajuta sa ocolim doua caderi:
- mai intai, vom fi mult mai circumspecti in a primi orice emotie cu care ni se incalzeste inima la vremea rugaciunii ca fiind Insasi Dragostea lui Dumnezeu - aceasta Dragoste depaseste orice fel de sentiment / emotie omeneasca si e important sa retinem asta si sa nu ne oprim rugaciunea (sa nu simtim ca am 'bifat' o realizare duhovniceasca) atunci cand gandul / inima ne sopteste despre Dragostea lui Hristos: daca ne oprim, ne inselam, pentru ca pierdem sansa de a inainta si mai mult in rugaciune si in pocainta (si nu exista limita pentru cat se poate omul pogari in rugaciune si in pocainta inaintea lui Dumnezeu - vezi 'limita' pe care o stabileste Sfantul Siluan: iadul insusi). / si ne mai inselam si pentru ca, punand limita Iubirii lui Dumnezeu (spunad in inima noastra 'asta e Dragostea'), facem iar ceea ce stim noi, oamenii, cel mai bine sa facem: ridicam un idol cu care inlocuim adevarul Iubirii Domnului: iar idolul ne poate tine in inselare pana la sfarsitul vietii.
- apoi, intelegend ca simturile noastre zidite nu sunt 'facute' pentru a repera desavarsit Dragostea Domnului, ci pentru realitatile lumii cazute in care ne lucram mantuirea, ne va fi mult mai usor sa nu deznadajduim atunci cand Iubirea Domnului nu mai e semnalata de nici unul dintre aceste 'radare'.
---
de multe ori, simt ca ma usuc intr-o lipsa totala a Domnului; de multe ori, se pogoara o ceata ca o nepasare: simt ca Domnului nu-i pasa si, stunci, nu-mi mai pasa nici mie - iar asta e nepasarea (akedia) despre care vorbesc Sfintii Parinti.
si totusi, aceiasi Sfinti Parinti spun ca Domnul este intotdeauna aproape, intotdeauna in noi, intotdeauna sustinandu-ne, desi eu nu simt nimic, desi toate radarele mele (inima, minte, trup) nu percep decat o sterila lupta in gol a propriului suflet si o lipsa reala a lui Dumnezeu - o lipsa atat de concreta, de materiala, ca este - in sine - un anume fel de prezenta: o prezenta a lipsei lui Dumnezeu.
daca insa, reusesc sa tin in minte ca Dragostea Domnului are forme de manifestare ne-receptabile de catre oricare din simturile mele, atunci imi este mai usor sa rabd aceasta lipsa: pentru ca, in fapt, Domnul nu lipseste si nu Si-a ridicat Dragostea de la mine, ci - pur si simplu - in acele momente simturile mele nu sunt capabile sa Ii detecteze prezenta.
