Între doi oameni care se urăsc sau, fie şi numai atât, care nu au dragoste între ei: unul păcătuieşte prin greşeala care a atras ura, celălalt păcătuieşte neiertând. Unul păcătuieşte faţă de alt om, cel de-al doilea păcătuieşte înaintea lui Dumnezeu. În faţa lui Dumnezeu, păcatul mai mare este al celui care nu iartă, pentru că acesta încalcă o poruncă mai mare.
A ierta păcatele aproapelui este ultimul cuvânt al Mântuitorului, gestul final pe care alege să îl facă înaintea lumii, răstignit fiind pe Cruce – “Iartă-i, Părinte, că nu ştiu ce fac!”, aceastea sunt ultimele cuvinte rostite de Iisus înaintea morţii Sale, aceasta este moştenirea Sa.
Cel care greşeşte o poate face din neputinţă, o poate face din ispită, o poate face chiar cu îngăduinţa lui Dumnezeu pentru a ne da ocazia de a iubi împreună cu El, de a 'crea' şi noi dragoste, iertând împreună cu El. Am citit odată că Părinţii pustiei nu ziceau să iubeşti, ci 'să faci' dragoste, pentru că dragostea se lucrează, se 'construieşte', presupune un efort conştient: fă dragoste, frate, şi mă ajută / fă dragoste, frate, şi mă iartă.
Cel care nu iartă păcătuieşte nemijlocit împotriva lui Dumnezeu Însuşi, pentru că a nu ierta înseamnă a respinge Dragostea, iar Dragostea e Domnul Însuşi. Nu există motiv care să justifice respingerea lui Dumnezeu – nimic din cele câte le poate face omul nu poate justifica ne-firescul gestului de a nu ierta.
