suntem in post si în post se întâmplă multe: şi bune şi rele; cu cât mai înalte nădejdile, cu atât mai adânci căderile. de asta e teribil de important să nu uitaţi de ce postiţi.
pentru că nu postim nici pentru Dumnezeu – nu are Domnul nevoie de chinul nostru şi nici nu-L doreşte; şi nu postim nici pentru lume, ca să obţinem o bucurie sau alta de la Hristos – în genere, să fiu sincer, credinţa care funcţionează ca o formă de troc (eu dau post şi rugăciune, Domnul dă împlinirea ‘dorintelor’) mă sperie şi mă îndepărtează.
nu, este un cu totul alt motiv pentru care postim; şi e vital să îl păstrăm in minte şi să îl frământăm zi de zi, ca să ne hrănească rugăciunea şi să ni se facă energie pentru a duce la bun sfârşit postul.
trăim aici, dar viaţa noastră este într-o altă “formă”, în alt “loc” şi în alt “spaţiu”. suntem ceea ce suntem, fiecare dintre noi, însă – în adâncul sufletului ştim (Hristos ne-a arătat, în propria-I umanitate) că suntem mult mai mult decât atât. ştim, sufletul ştie, că există un alt “sine” care nu aparţine materialităţii acestei lumi, ci tânjeşte după o existenţă duhovnicească, o existenţă în care totul este profund transformat, profund înduhovnicit.
ştim, în vreme ce ne ducem zilele una după alta, aproape fără variaţii, cu bucurii şi tristeţi despre care nici nu ne mai amintim peste o lună-două, risipiţi în pofte de câteva clipe şi răutăţi de câteva minute, care ne întunecă şi ne apasă – ştim că, dincolo de “sinele” ăsta sufocat, purtăm în noi sămânţa unui “sine” puternic, un “sine” viu într-un mod infinit superior felului în care experiem viaţa acum.
un “sine” care se împărtăşeşte de materie într-o formă înduhovnicită, aceea a Trupului lui Hristos după Înviere – Carnea aceea şi Sângele acela care nu erau supuse materiei, fiind ele însele, totuşi, materie; Carnea aceea şi Sângele acela care nu cereau hrană fizică, deşi o puteau consuma. există în noi o intuiţie a fiinţei noastre veşnice, a fiinţei noastre mântuite, îndumnezeite.
această fiinţă întru care aşteptăm să creştem în veşnicie, acest “sine” înfometat de Carnea şi Sângele Domnului, nu de carnea şi sângele lumii – sămânţa aceasta a“sinelui” îndumnezeit încercăm să o re-descoperim în post. o perioadă în care încercăm să ne trăim viaţa adevărată, viaţa lui Dumnezeu pe care nădăjduim să o moştenim în veşnicie. o vreme în care ne hrănim ca acel “sine” îndumnezeit, ne rugăm ca el, iubim ca el, ne răstignim şi înviem ca el. postul e perioada în care “probăm” viaţa veşnică, ne afundăm o vreme într-un fel de viaţă care nu mai adapă sămânţa “sinelui” trupesc, ci udă şi scoate la iveală, cu harul lui Dumnezeu, sămânţa acelui EU care voi fi (de voi fi) în veşnicie, pururea înaintea feţei lui Hristos
