E simplu - noi nu avem vrăjmaşi. Omul nu are vrăjmaşi. Când porunceşte să ne iubim vrăjmaşii, Hristos vorbeşte pe limba neputinţei noastre, pentru că El Însuşi, fiind singurul Om desăvârsit, ştie mai bine decât oricine că Omul nu are, de fapt, vrăjmasi. Hristos ştie că toate câte i se întâmplă omului, chiar de bunăvoie depărtându-se omul de Dumnezeu şi dându-se în puterile celui rău - chiar si atunci, toate câte i se întâmplă, se întâmplă cu îngăduiţa (nu întotdeauna voia, însă îngăduinţa da) Celui Bun prin Insăşi Firea Sa.
Vrăjmaşi nu există pentru ca răul nu există în sine; nu există un izvor de răutate sau de moarte, nu există o entitate care să aibă răutate sau moarte în sine însăşi, aşa cum Prea Sfânta Treime este izvor de bunătate, având Viaţă în Sine Insăşi. Răul nu exista decât sunt forma ne-împlinirii / absenţei binelui – de aceea ne rugăm să fim izbăviţi nu “de rău”, ci “de cel rău”, pentru că răul nu există prin sine însuşi, ca absolut, ci numai prin ne-împlinirea binelui sau prin împotrivirea la bine a unei alte făpturi.
Iar fiinţele care ne fac rău, cei răi, nu sunt vrăjmaşii noştri, ci împreună-făpturi cu noi, împreună-zidire cu noi a Singurului Ziditor. Iar din noi această împlinire a răului prin ei trebuie să izvorască împreuna-patimire şi suferinţa noastră pentru neputinţa lor, nu dorinţa de răzbunare.
Pentru că: ce am să răzbun? O neputintă? Un pacat sau o cădere? Pentru că fratele meu prin zidire este în neputinţă, o să mă arunc şi eu într-una urându-l? Sau, pentru ca el este în cădere, stăpânit de o patimă, o să mă dau şi eu unei patimi şi o sa mă prabusesc împreună cu el?
Nu avem vrăjmaşi; avem doar fraţi care cad şi pe care trebuie să-i înveşmântăm în iubire.
