puţin despre post

suntem in post si în post se întâmplă multe: şi bune şi rele; cu cât mai înalte nădejdile, cu atât mai adânci căderile. de asta e teribil de important să nu uitaţi de ce postiţi.

pentru că nu postim nici pentru Dumnezeu – nu are Domnul nevoie de chinul nostru şi nici nu-L doreşte; şi nu postim nici pentru lume, ca să obţinem o bucurie sau alta de la Hristos – în genere, să fiu sincer, credinţa care funcţionează ca o formă de troc (eu dau post şi rugăciune, Domnul dă împlinirea ‘dorintelor’) mă sperie şi mă îndepărtează.

nu, este un cu totul alt motiv pentru care postim; şi e vital să îl păstrăm in minte şi să îl frământăm zi de zi, ca să ne hrănească rugăciunea şi să ni se facă energie pentru a duce la bun sfârşit postul.

trăim aici, dar viaţa noastră este într-o altă “formă”, în alt “loc” şi în alt “spaţiu”. suntem ceea ce suntem, fiecare dintre noi, însă – în adâncul sufletului ştim (Hristos ne-a arătat, în propria-I umanitate) că suntem mult mai mult decât atât. ştim, sufletul ştie, că există un alt “sine” care nu aparţine materialităţii acestei lumi, ci tânjeşte după o existenţă duhovnicească, o existenţă în care totul este profund transformat, profund înduhovnicit.

ştim, în vreme ce ne ducem zilele una după alta, aproape fără variaţii, cu bucurii şi tristeţi despre care nici nu ne mai amintim peste o lună-două, risipiţi în pofte de câteva clipe şi răutăţi de câteva minute, care ne întunecă şi ne apasă – ştim că, dincolo de “sinele” ăsta sufocat, purtăm în noi sămânţa unui “sine” puternic, un “sine” viu într-un mod infinit superior felului în care experiem viaţa acum.

un “sine” care se împărtăşeşte de materie într-o formă înduhovnicită, aceea a Trupului lui Hristos după Înviere – Carnea aceea şi Sângele acela care nu erau supuse materiei, fiind ele însele, totuşi, materie; Carnea aceea şi Sângele acela care nu cereau hrană fizică, deşi o puteau consuma. există în noi o intuiţie a fiinţei noastre veşnice, a fiinţei noastre mântuite, îndumnezeite.

această fiinţă întru care aşteptăm să creştem în veşnicie, acest “sine” înfometat de Carnea şi Sângele Domnului, nu de carnea şi sângele lumii – sămânţa aceasta a“sinelui” îndumnezeit încercăm să o re-descoperim în post. o perioadă în care încercăm să ne trăim viaţa adevărată, viaţa lui Dumnezeu pe care nădăjduim să o moştenim în veşnicie. o vreme în care ne hrănim ca acel “sine” îndumnezeit, ne rugăm ca el, iubim ca el, ne răstignim şi înviem ca el. postul e perioada în care “probăm” viaţa veşnică, ne afundăm o vreme într-un fel de viaţă care nu mai adapă sămânţa “sinelui” trupesc, ci udă şi scoate la iveală, cu harul lui Dumnezeu, sămânţa acelui EU care voi fi (de voi fi) în veşnicie, pururea înaintea feţei lui Hristos

despre vrăjmaşi

E simplu - noi nu avem vrăjmaşi. Omul nu are vrăjmaşi. Când porunceşte să ne iubim vrăjmaşii, Hristos vorbeşte pe limba neputinţei noastre, pentru că El Însuşi, fiind singurul Om desăvârsit, ştie mai bine decât oricine că Omul nu are, de fapt, vrăjmasi. Hristos ştie că toate câte i se întâmplă omului, chiar de bunăvoie depărtându-se omul de Dumnezeu şi dându-se în puterile celui rău - chiar si atunci, toate câte i se întâmplă, se întâmplă cu îngăduiţa (nu întotdeauna voia, însă îngăduinţa da) Celui Bun prin Insăşi Firea Sa.

Vrăjmaşi nu există pentru ca răul nu există în sine; nu există un izvor de răutate sau de moarte, nu există o entitate care să aibă răutate sau moarte în sine însăşi, aşa cum Prea Sfânta Treime este izvor de bunătate, având Viaţă în Sine Insăşi. Răul nu exista decât sunt forma ne-împlinirii / absenţei binelui – de aceea ne rugăm să fim izbăviţi nu “de rău”, ci “de cel rău”, pentru că răul nu există prin sine însuşi, ca absolut, ci numai prin ne-împlinirea binelui sau prin împotrivirea la bine a unei alte făpturi.

Iar fiinţele care ne fac rău, cei răi, nu sunt vrăjmaşii noştri, ci împreună-făpturi cu noi, împreună-zidire cu noi a Singurului Ziditor. Iar din noi această împlinire a răului prin ei trebuie să izvorască împreuna-patimire şi suferinţa noastră pentru neputinţa lor, nu dorinţa de răzbunare.

Pentru că: ce am să răzbun? O neputintă? Un pacat sau o cădere? Pentru că fratele meu prin zidire este în neputinţă, o să mă arunc şi eu într-una urându-l? Sau, pentru ca el este în cădere, stăpânit de o patimă, o să mă dau şi eu unei patimi şi o sa mă prabusesc împreună cu el?

Nu avem vrăjmaşi; avem doar fraţi care cad şi pe care trebuie să-i înveşmântăm în iubire.

dintre doi care nu au dragoste

Între doi oameni care se urăsc sau, fie şi numai atât, care nu au dragoste între ei: unul păcătuieşte prin greşeala care a atras ura, celălalt păcătuieşte neiertând. Unul păcătuieşte faţă de alt om, cel de-al doilea păcătuieşte înaintea lui Dumnezeu. În faţa lui Dumnezeu, păcatul mai mare este al celui care nu iartă, pentru că acesta încalcă o poruncă mai mare.

A ierta păcatele aproapelui este ultimul cuvânt al Mântuitorului, gestul final pe care alege să îl facă înaintea lumii, răstignit fiind pe Cruce – “Iartă-i, Părinte, că nu ştiu ce fac!”, aceastea sunt ultimele cuvinte rostite de Iisus înaintea morţii Sale, aceasta este moştenirea Sa.

Cel care greşeşte o poate face din neputinţă, o poate face din ispită, o poate face chiar cu îngăduinţa lui Dumnezeu pentru a ne da ocazia de a iubi împreună cu El, de a 'crea' şi noi dragoste, iertând împreună cu El. Am citit odată că Părinţii pustiei nu ziceau să iubeşti, ci 'să faci' dragoste, pentru că dragostea se lucrează, se 'construieşte', presupune un efort conştient: fă dragoste, frate, şi mă ajută / fă dragoste, frate, şi mă iartă.

Cel care nu iartă păcătuieşte nemijlocit împotriva lui Dumnezeu Însuşi, pentru că a nu ierta înseamnă a respinge Dragostea, iar Dragostea e Domnul Însuşi. Nu există motiv care să justifice respingerea lui Dumnezeu – nimic din cele câte le poate face omul nu poate justifica ne-firescul gestului de a nu ierta.

omul liber (încă puţin Homiakov)

mi-a plăcut acestă descriere a lui Homiakov; şi mi-a plăcut cum pune faţă în faţă creştinul-care-suntem-noi cu creştinul-adevărat, acela care poate privi lucrurile în faţă, pentru că este egal-cu-sine-însuşi, nu poartă măşti în faţa celor din jur şi nu acoperă cu măşti ceea ce vede în jur.

şi asta datorită libertăţii pe care i-o dă însăşi credinţa - o credinţă care este Adevăr prin-ea-însăsi, un Adevăr care stă în picioare prin-El-Însuşi şi pe care nu le aperi cu arme, nu le aperi cu ură, nu le aperi prin desconsiderare faţă de restul; credinţa lui Homiakov este într-Un Adevăr Care te apără El pe tine, nu tu pe El.

cu cât pui mai multă patimă în a-ţi apăra adevărul, cu cât mai multă frică şi paranoia în sufletul tău, cu cât mai multe pericole şi duşmani vezi în jur, cu atât îţi trădezi propria ne-credinţă, cu atât arăţi cât de puţin crezi, în fapt, că Adevărul Acela rezistă prin-Sine-Însuşi: credinţa nu se teme de lumină; ne-credinţa da.

---

"Homiakov nu numai conştientiza valoarea credinţei, ci era profund convins de stabilitatea ei, de faptul ca dreapta-credinţă este de neclintit. Prin urmare, nu îi ducea grija, nu se temea pentru credinţă şi, pentru că nu se temea, a privit întotdeauna totul direct în faţă, cu ochii larg deschişi, nu şi-a închis ochii din faţa a nimic; nu a încercat să ocoleacă nimic, să scape de nimic; nu a încercat niciodată să se însele pe sine însuşi, să se mintă pe sine însuşi.

(Homiakov a fost un om) deplin liber, pentru că a fost deplin autentic în convingerile sale (... şi) aprecia adevărul pentru adevărul-în-sine, nu ca o satisfacţie, o împlinire personală.

Accept, mă plec, mă supun; prin urmare, în realitate, nu cred. Biserica oferă numai credinţă, cheamă numai credinţa în sufletul omului şi nu se mulţumeşte cu nimic mai puţin. Cu alte cuvinte, Biserica primeşte în sine numai persone libere. Oricine îi aduce numai acceptul unui slujitor, fără a-i aduce credinţa unui om liber, nu este în interiorul Bisericii, nu este al Bisericii.

Biserica nu este o doctrină, nu este un sistem, nu este o instituţie. Biserica este un organism viu, un organism al adevarului si dragostei; sau, mai precis: Biserica este adevărul şi dragostea ca organism."

(Yury Samarin despre Homiakov, în introducerea la prima ediţie a lucrărilor teologului rus)

lehamite

am hotarat sa aman pentru cateva zile a doua postare despre Homiakov, pentru a puncta, macar asa, ceva ce mie mi-a intors stomacul pe dos de scarba si de durere in acelasi timp. durere pentru ne-viata acestei fetite si scarba pentru lipsa de dragoste a TUTUROR din jurul ei - nu numai familia, ci si vecinii, politia, preotii satului, primaria, toti pana la unul.

ce-ar fi insemnat sa te opresti o vreme din viata ta si sa salvezi viata copilei asteia? ar fi insemnat niste bani cheltuiti pe cateva drumuri, ar fi insemnat sa te bagi in gura lumii, sa te bati cu nesimtirea si nepasarea unor functionari; poate ar fi fost nevoie de o zi de concediu, poate de o saptamana. da - dar ar fi insemnat, de asemenea, ca ai salvat o viata; si cu ce liniste, si cu ce adanca nadejde ai fi asteptat, in ultimele tale clipe, sa-L priveste pe Hristos in ochi...

de fapt este o scarba generalizata pe care o simt fata de toti cei care vad sau stiu de situatii de felul asta si se spala pe maini cu explicatii de orice fel: NU EXISTA EXPLICATII pentru a nu te implica, NU EXISTA EXPLICATII pentru care confortul tau (pentru ca despre asta e vorba) sa treaca inaintea unei astfel de suferinte.

nu cred, NU CRED ca astfel oameni sunt crestini. de asemenea, sunt CONVINS ca nu exista boala a sufletului mai grava decat lipsa de dragoste: nici desfranarea, nici hotia, nici dependenta de droguri, nimic-nimic nu te rupe de Hristos ca lipsa de dragoste: pentru ca Hristos Insusi ASTA ESTE - DRAGOSTE.

tot restul sunt secundare. tot restul este in palma lui Dumnezeu.

---

aveti mai jos linkul catre povestea Gabrielei (pentru care rugati-va macar acum, dupa moartea ei. iar daca ati stiut de ea dinainte si nu v-ati rugat cat inca era in viata, sa va fie rusine, indeosebi celor pe care va spovedesc eu).

http://www.adevarul.ro/actualitate/eveniment/Bacau-Fetita-schelet-_a_murit_dupa_cateva_saptamani_de_agonie_0_373163306.html

adaug si comentariul unuia dintre cititori; in felul lui simplu a spus tot ce era de spus.

"alex16.Nov.10-23:50hs

Romanii cei "mari ortodocsi"...11 milioane de avorturi din 1990, zeci de mii de animale lasate sa moara in chinuri (caini, cai, etc), copii abandonati care umplu casele de copii, copile care ajung mame la 10-12 ani prin abuzuri si violuri, violenta in familie fata de sotii si copii in crestere - aproape se dubleaza - hotie, inclusiv de la popi si BOR, indiferenta, tiganie, batai de strada, bande, coruptie...Lista e lunga, mai "crestinilor", si daca e sa o luam pe directia bisericeasca...sa nu se mire numeni cata lume e in jalea in care e, ca Dumnezeu "ne bate obrazul"...!"

---

la care adaugati, dragilor, comportamentul animalic sau, in cel mai bun caz, sub-uman, pe care il avem fata de tigani, adaugati femeile si copiii batuti sistematic de bravii, nobilii tarani romani (pe care ii canta dan puric si toti cei care refuza sa vada si sa-si asume mizeria din spatele povestilor cu care ne place sa ne spalam creierii), adaugati adancul antisemitism, anti-orice nu e roman si ortodox (unde ortodox NU inseamna ce spune Hristos, ci ceea ce vrem NOI sa insemne), adaugati lipsa de dragoste de toate felurile, manifestata sub nenumarate moduri - nu va imaginati, dragilor, ca pruncii aia sunt abandonati in orfelinate numai de parintii lor - noi toti i-am abandonat; nu va imaginati, dragilor, ca batranii aia sunt parasiti in sectiile de geriatrie numai de copiii lor - noi toti, fiecare dintre noi, ne spalam pe maini de ei zi de zi, prin indiferenta si lipsa de dragoste.

etc etc etc etc etc

va marturisesc ca, uneori, simt asa o lehamite fata de toti si de toate...

incepand cu mine insumi si sfarsind cu ultimul dintre voi.

puţin Homiakov

Nu am o părere limpede faţă de fragmentul de mai jos (extras dintr-o scrisoare a lui Aleksei Homiakov către William Palmer, un preot anglican), însă este genul de text tulbure, în care se fac observaţii foarte inteligente, dincolo de care simţi că se ascund altele încă mai inteligente, asa că vă îndemn să-l citiţi (dacă nu pentru altceva, măcar pentru efortul meu de a-l fi tradus!); prin urmare, iată ce scrie Homiakov:


“(...) iertaţi-mă daca veţi găsi ceva dur sau aparent jignitor în cuvintele mele.

O convingere foarte slabă în probleme doctrinare poate atrage un romano-catolic către Protestantism, sau un protestant către Romano-catolicism. Un francez, un german, un englez vor trece la Prezbiterianism, Luteranism, la Independenţi, la Cameronieni şi, în genere, la orice formă de credinţă sau ne-credinţă; însă nu va trece la Ortodoxie. Atâta timp cat nu se desprinde de cercurile doctrinare care îşi au originea în lumea vestică, el se va simţi încă “acasă”; dincolo de aparenta schimbare pe care a făcut-o, el nu simte acea groază a apostaziei care face ca, uneori, trecerea de la înşelare la credinţă să fie la fel de dificilă ca aceea de la credinţă la înşelare.

(Trecând de la Protestantism la Catolicism; sau invers) el va fi condamnat de foştii săi fraţi de credinţă, care-i vor cataloga acţiunea drept negândită sau, poate, de-a dreptul greşită; însă nu va fi întrutotul o nebunie curată, care să-l lipsească, într-un anume sens, de drepturile sale de cetăţean al lumii civilizate a Vestului. Şi e firesc. Întreaga doctrină a Vestului este născută din Romano-catolicism; îşi simte (deşi inconştient) solidaritatea cu trecutul; îşi simte dependenţa de o ştiinţă comună, de un crez comun, de o linie comună a vieţii; iar acea ştiinţă, acel crez, acea viaţă sunt cele latine.

La asta făceam referire (într-o scrisoare anterioară) când spuneau că toţi Protestanţii sunt Cripto-Catolici. Ar fi foarte simplu de arătat că în Teologia lor (dar şi în filosofie) definiţiile tuturor obiectelor de credinţă sunt pur şi simplu extrase din vechiul sistem Latin. (...) Prin comparaţie, a trece la Ortodoxie apare ca o apostazie de la trecut, de la ştiinţa, crezul şi viaţa trecutului; înseamnă saltul într-o lume nouă şi necunoscută, un pas îndrăzneţ de făcut.”

- Fragment din corespondenţa lui Aleksei Homiakov cu William Palmer, tradus din “On Spiritual Unity: A Slavophile Reader” (Lindisfarne Books, Hudson, 1998) -

---

Urmează un fragment de două pagini în care respinge ideea corespondentului său despre oportunitatea unei uniri a Bisericii Ortodoxe cu Anglicanii ca urmare a existenţei unui număr mare de episcopi anglicani care au, în fapt, o credinţă ortodoxă. Homiakov contra-argumentează subliniind că astfel de păreri rămân mărturisiri individuale, indiferent de gradul si numărul celor care le fac, si, atât timp cât nu se materializează într-o mărturisire dogmatică a comuniunii eclesiale, nu pot fi suport pentru unire nici dacă ar ajunge să fie părerea majorităţii.

Iar după fragmentul ăsta intră intr-un pasaj teribil de interesant despre cum (şi dacă) este posibil accesul la Adevăr şi din afara Bisericii – totul în episodul următor :)

contrări 2

majoritatea multimii care vine astazi in biserici cauta in preot o alinare pentru probleme care tin de viata lor psihica, nu cea duhovniceasca - nimic nou, de altfel, pentru ca acelasi lucru se intampla dintotdeauna (sunt frecvente exemplele in care Sfintii Parinti dau sfaturi despre cum sa te porti cu fiecare om, functie de starea lor sufleteasca, nu cea a duhului).

ceea ce difera este gradul de disponibilitate a celui care vine la spovedanie de a accepta ca starea psihica in care se afla are o cauza pe care trebuie sa o indeparteze. cu alte cuvinte, majoritatea au un grad zero de toleranta la ideea ca ceva trebuie schimbat in ei insisi. cu infinitele variatii de rigoare, bineinteles, pentru ca nici un om nu este identic altuia. in fapt, aceasta lipsa de disponbilitate de a-si accepta greselile echivaleaza cu o idolarie duhovniceasca fata de propria persoana.

crestinul nu vine la duhovnic sa afle ce trebuie sa schimbe in viata lui astfel incat sa devina 'asemanator' lui Hristos. ideile Sfantului Pavel - sa gandim cu mintea lui Hristos, sa nu mai traim noi insine, ci Hristos sa traiasca in noi (cu nesfarsitele implicatii duhovnicesti, indeosebi cele legate de 'golirea de sine', 'rastignirea sinelui' etc) - sunt nu numai straine, ci chiar amenintatoare, "disturbing" pentru majoritatea crestinilor acestia care se inghesuie la spovedanie in anii din urma. iar duhovnicul se gaseste in situatia in care exact ceea ce propovaduieste (Rastignirea lui Hristos) trebuie ascuns si "livrat" in taina, pentru ca sminteste pe cel cre se spovedeste.

si asta, repet, pentru ca ei vin in scaunul spovedaniei cu o gandire formata dupa calapodul lumii contemporane, care ne spune zi si noapte ca nimic nu e in neregula cu noi, totul e firesc etc. - vreau sa subliniez aici clar ca nu ma refer la cazurile "extreme", de felul homosexualitatii, ci la lucruri banale, de zi cu zi, de la lenea de a spune o rugaciune, la dezinteresul de a citi un capitol din Noul Testament, in conditiile in care zilnic se risipesc ore in sir in fata televizorului, internetului si revistelor de toate felurile (din nou, nu sunt habotnic, nu am nimic impotriva acestor medii de informare - dovada, printre altele, ca tin acest blog - insa sunt total pornit impotriva utilizarii lor gresite)

omul vine si-ti spune, mai mascat, mai pe ocolite, cuvinte peste cuvinte care, dincolo de variantiile specifice, se traduc prin: "eu am aceste probleme si stiu deja ca aceste probleme se datoreaza altora (parinti, sotie, colegi de serviciu) - prin urmare, vreau alinare si nu-mi vindeti baliverne cu rugaciuni, pocainta si alte cele, pentru ca eu n-am facut nimic gresit si sunt absolut in regula"

desigur, iar o spun, sunt infinite variatii: unii accepta multe "interventii" din partea duhovnicului, se roaga, tin posturile, dar intotdeauna exista o limita a sigurantei, o zona-tampon dincolo de care accesul este interzis.

are sens sa va mai spun ca sursa problemelor este INTOTDEAUNA localizata DINCOLO de linia de siguranta, in acea zona no-access in care se ascunde idolul pe care l-am ridicat propriei persoane, propriului eu?

iar rolul duhovnicului tocmai asta este: sa distruga acesti idoli si sa zideasca, in loc, un eu dupa chipul si asemanarea lui Hristos. de asta, inevitabil, in viata fiecaruia, exista un moment in care duhovnicul este dusmanul numarul unu - pentru ca vrea, la modul cel mai literal, sa ucida ceea ce sunt. intentia de dincolo de aceasta "crima", invierea mea duhovniceasca intr-un eu dupa chipul lui Hristos, e prea putin importanta in momentele acelea.

ca sa inchei odata cu postarea asta: nu am darul ghicitului in cafea (desi sunt dependent de ea), insa tare ma tem ca din afluxul asta de tineri piosi mare lucru n-o sa se aleaga. atata timp cat tin cu dintii de "ceea ce sunt" si nu-i permit duhovnicului sa treaca de acea linie de siguranta pentru a ucide in ei idolul pe care si l-au contruit din propria persoana... merg pe mana Sfintilor: aglomeratie mare, suflete de crestin mai rar.

contrări 1

m-am contrat ieri cu cineva drag ref ce ne asteapta peste ceva ani: eu, unul, sunt pesimist en-gros (pesimist cand ma refer la Biserica per ansamblu) dar incurabil optimist en-detail (cand ma gandesc la relatia intima a fiecarui suflet cu Hristos); fireste, ptr ca altfel n-ar fi fost rost de contrari, personajul din dreapa mea (urechea buna) era exact pe invers.

de fapt, intrebarea e stupida, ptr ca viitorul nu e treaba noastra - treaba noastra este aici / acum: din grija asta excesiva ptr viitor au rasarit toate generatiile care si-au amanat viata ptr faimosul ideal 'lasa, macar copiii nostri', replica sub care se ascunde, de fapt, frica de a incerca sa schimbi lucrurile si un soi de 'merge si-asa' specific romanesc. duhovniceste vorbind, amanatul asta al vietii e faliment curat, pentru ca nu-i poti pasa bietului copil sufletul tau, cu pacatele si patimile tale, ca sa se ocupe el de mantuirea ta, pe motiv ca ptr tine 'merge si-asa'

si, pana la urma, nici cei care s-au axat pe trecut n-au sfarsit mai bine duhovniceste, ptr ca obsesia trecutului ascunde, in majoritatea cazurilor, o frica de prezent si o pasiune interioara ptr ura: istoria e atat de darnica in motive ptr care sa urasti pe toata lumea (mai putin pe tine si "ai tai")! "istoricul", ca personaj, este profund nationalist (in sensul 'noua dreapta'), totalitar, misogin, incult (propria tara este centrul lumii - restul lumii este o periferie mai mult sau mai putin relevanta), fundamentalist (fie in religiozitatea, fie si ateismul sau) si, in genere, stapanit de toate fobiile lumii.

dar, sa nu uit de personajul (pozitiv, drag) care-mi soptea in urechea buna despre cat de pline sunt bisericile si cat de multi tineri vin la spovedanie:

lucruri adevarate acum, dar inselatoare pe termen mediu si periculoase pe termen lung. am sa las bisericile pline deoparte (amintindu-mi doar de vorbele sfintilor despre vremurile in care "bisericile vor fi acoperite cu aur si pline de oameni - inlauntru, insa, nici un suflet de crestin") si am sa spun doar ca prezenta unui numar mare de oameni la spovedanie este si el irelevant, pentru ca duhovnicia nu se cuantifica (virgula) cantitativ: relatia sufletului cu Dumnezeu este 'masurabila' numai in termeni de felul - autenticitate, intensitate, sinceritate etc

singurul lucru relevant este aceasta calitate a relatei cu Dumnezeu: nu numarul celor care vin sa se spovedeasca trebuie urmarit, ci calitatea spovedaniei lor - iar aici, dinamica este cu totul alta.

(gata - am obosit; mai scriu maine)

retrocedarea icoanelor

Am primit linkul de mai jos din partea cuiva drag (este un articol referitor la retrocedarea icoanelor din proprietatea statului catre biserici) si, daca tot m-am adunat cat sa las un comment - dar si pentru ca sunt obosit - postez cele cateva randuri si aici.

http://www.criticatac.ro/2707/despre-icoane-si-arta/

Icoana – vorbesc despre cele de valoarea celor care ocupa primul etaj al Galeriei Tretyakovskaya – nu este un obiect realizat in atelierul artistului si ‘expus’ in biserica, ci parte organica a bisericii.

Rubliov picta IN spatiul bisericii pentru ca icoana urma sa devina parte a unui ansamblu; numai in cadrul acestui spatiu icoana isi dezvaluie valoarea, inclusiv cea artistica: iconarul (din nou, cei de valoarea lui Rubliov sau a lui Teofan Grecul) isi gandeste icoana functie de pozitia pe care o va ocupa in biserica, functie de celelalte icoane care o inconjoara, de pozitia relativa a celui care se roaga in fata icoanei etc.

Stiu un specialist in istoria artei care, atunci cand intra in bisericile Suzdalului sau Vladimirului – pentru o activitate de cercetare cat se poate de seculara – ingenunchiaza tocmai pentru ca stie ca iconarul a pictat cu aceasta unghi de privire al rugatorului in minte.

Mitropolitul Evloghie

“Nu înţeleg şi îmi displace total fanatismul îngust - atitudinea polemică a ideii că ‘cel care nu este pentru noi este împotriva noastră’ contrazice, după mine, duhul Sfintei Scripturi... Tot ce este bun şi profund uman conţine în sine o scânteie din Dumnezeu şi nu ar trebui să ne rămână străin. Probabil aceasta orientare a duhului meu către lume, căutarea mea de a înţelege sufletul fiecărei fiinţe umane, căutarea mea de a-L găsi pe Domnul – poate acestea explică dragostea mea pentru natură, pentru artă, literatură şi, în general, pentru tot ceea ce este frumos în viaţă.

Deseori ma întreabă oamenii ‘Cum, încă mai citiţi romane?’ Şi, cu oarecare stânjeneală, le răspund că da. Şi este adevarat. Urmăresc literatura, încerc să nu pierd nici un volum din Sovremennye Zapiski (Însemnări Contemporane). Poate că greşesc prin asta, pentru că mi s-ar potrivi să îmi dedic orele de răgaz literaturii duhovniceşti a bisericii. Cu toate astea, cred că literatura seculară este unul dintre marile mijloace de educaţie a sufletului omenesc, aproape la fel de eficient ca natura însăşi; iar semnificaţia religio-educaţională a naturii este imensă.”

Cele de mai sus sunt extrase dintr-o autobiografie (Put’ moei zhizni - Căile Vieţii Mele) care se termină cu un paragraf în care se regaseşte şi fraza:

mici nelinisti

saptamanile astea am avut mici probleme cu sanatatea (de unde si lipsa postarilor) si m-am surprins cu un gand: m-am simtit vinovat si indepartat de Hristos pentru ca, in perioada asta, rugaciunea nu a mers, postul a fost cu chin, nu cu bucurie, iar duminica nu am putut ajunge nici la biserica si am ramas neimpartasit.

iar asta m-a facut sa ma simt exclus si profund nelinistit, stapanit de un soi de nerabdare sa ma reintorc la starea dinainte, pe care o recunosteam ca fiind starea 'corecta' - pentru ca exista un anumit comportament, anumite gesturi, un anume ritual propriu al rugaciunii etc, pe care le recunosc ca fiind proprii starii in care sunt 'in ordine' cu Hristos: iar cand ordinea aceasta a disparut din cauza bolii, am fost cuprins de neliniste si de indoiala si, intr-un final, de teama.