Sfantul Siluan

Astazi il praznuim pe Sfantul Siluan, asa ca puneti mana si faceti un dar sfantului: rabdati pe cineva in rautatea sau neputinta lui, spuneti o vorba buna cuiva care v-a facut rau, incercati - cumva - sa va calcati pe inima pentru a face acel lucru bun la care gandindu-va numai, vi se revolta inima: spune Sfantul Siluan ca vom sti ca Il avem pe Domnul in inima noastra atunci cand ne vom deserta inima iubindu-ne vrajmasii.

Faceti-i o bucurie Sfantului astazi, de ziua lui: dincolo de acatiste citite, dincolo de lumanari aprinse, faceti-i o bucurie rastignindu-va inima pentru a-l iubi pe cel care va face rau. Macar astazi, in cinstea praznicului si de dragul Sfantului.



Sfantul Siluan si Parintele Sofronie

o noapte grea

adevarul este ca, uneori, pacatul isi pune amprenta definitiv asupra omului: simt asta pe mine insumi. si nu cred ca e posibil sa ma refac in timpul vietii, nu cred ca ma pot intoarce la chipul pe care il aveam inainte de a ma desfigura prima patima, primul pacat. nadajduiesc numai ca, macar dincolo de moarte, Hristos o sa ma re-faca, o sa ma re-zideasca: in viata asta, nu cred ca e posibil sa mai fiu vreodata eu insumi, acela care as fi putut fi – ma intreb de multe ori cum ar fi aratat baiatul acela de 3-4 ani care am fost odata, daca nu ar fi cunoscut nicodata pacatul si ar fi crescut asa cum l-a gandit Domnul? e dureros sa stiu ca nu imi traiesc propria viata, ca ceea ce sunt este, in realitate, un strain. un strain desfigurat de pacat.

de asta imi e asa aproape de suflet imaginea aceea din Apocalipsa Sfantului Ioan, cand spune ca, la final, Hristos va da fiecaruia din cei mantuiti cate o piatra pe care e scris numele lui adevarat: si numele acela o sa il stiu numai eu si Hristos, o sa fie taina noastra. cred ca numai atunci, daca voi fi printre aceia, voi ajunge sa ma intalnesc cu mine insumi, asa cum as fi fost daca as fi scapat patimii si as fi crescut cu anii intru acela pe care l-a purtat Domnul in gand atunci cand m-a zidit cu mainile Lui.

omul, obiectul de arta: ultimele notite

de-contextualizare: pentru a-si depasi conditia, pentru a se deschide catre realitatea lui Dumnezeu, omul trebuie sa-si nege propriul construct.

Sf. Scriptura + Sfintii Parinti: a ura / a uita / a nega / depasi lumea, mama si tatal, sotia si copii, neam si avere, cariera si pe sine insusi - omul isi gaseste existenta numai desprinzandu-se de sine insusi si alipindu-se de ceea ce-i este exterior: Dumnezeu insusi: omul isi gaseste implinirea numai depasind cele care-l definesc in lumea zidita si alipindu-se celor care il definesc in lumea ne-zidita.

a se depasi inseamna a nu avea incredere (pana la moarte - parintii pustiei spuneau: nici dupa moarte, pana la picioarele lui Hristos) in propriul intelect, in propriul psihic, in propriul trup, ptr ca tot ceea ce ma defineste poarta pecetea zidirii si, implicit, a mortii - daca ma reduc la oricare dintre aceste elemente interioare / proprii mie ca zidire, voi esua intr-o realitate falsa a propriei mele fiinte si voi ramane in limitarile mortii nimicului din care sunt creat.

ca orice obiect de arta, ca orice metafora, eu, omul, nu imi gasesc implinirea ('sensul') in nimic din ceea ce ma alcatuieste: asa cum o metafora poetica nu isi gaseste implinirea in nici unul dintre cuvintele folosite, nici omul nu isi gaseste implinirea in nici unul dintre elementele care il construiesc.

eu, omul / eu, obiectul de arta

stim ca Dumnezeu este singura realitate, singura fiinta care exista prin ea insasi: numele pe care Dumnezeu Insusi Si-l da in mod repetat este 'sunt Cel ce Sunt', iar Hristos Domnul spune clar ca El este Viata, fara de care noi nu avem Viata in noi insine. noi, zidirea, nu putem 'fi' prin noi insine, nu ne aflam desavarsirea, implinirea in 'ceea ce suntem', ci in 'ceea ce putem deveni': in Viata ne mentinem numai prin participarea la Viata lui Dumnezeu Insusi - Dumnezeu, Viata Insasi, este Cel Care mentine in existenta toate cele care sunt - de aici: Dumnezeu: Atot-tiitorul, Cel Care pe toate le tine.

si, daca Dumnezeu este singura realitate, singura fiinta 'care este ceea ce este', atunci noi, oamenii, incetam sa mai fim existente prin noi insine (un adevar care pentru Sfintii Parinti ar fi fost de o banalitate crunta, dar care astazi starneste reactii dintre cele mai violente): asta ii spune Hristos si femeii cananeence: apa pe care o bei din fantana asta nu-ti va potoli setea, ci numai o va amana, inselandu-o: numai Eu iti pot da, prin impartasirea cu Mine, acea apa de care inseteaza, in fapt, sufletul tau / si apoi, tuturor oamenilor: daca nu veti manca Trupul si Sangele Meu, nu veti avea Viata in voi insiva: vom continua sa 'fim' dar nu vom avea Viata in noi insine.omul nu este, prin el insusi, decat nimicul din care a fost zidit - asta inseamna ca, pentru a accede la mai mult, pentru a izvori el insusi Viata (acea apa care potoleste toata setea), omul trebuie sa-si caute devenirea intru el insusi exclusiv in afara sa, prin raportare la Dumnezeu Cel Ne-cuprins.

iar asta inseamna ca omul este, el insusi, o metafora. omul insusi este un obiect de arta.

mantuire si arta (III: the end)

spre exasperarea fariseilor si a carturarilor (de atunci si de acum) Hristos Insusi, Dumnezeu Insusi s-a folosit de poezie acolo unde trebuia sa invete in limbaj zidit despre realitati ne-apartinand zidirii. Revelatia care ne-a fost data prin Hristos cuprinde un adevar care depaseste zidirea, nu apartine realitatii noastre, ci exclusiv realitatii duhovnicesti a Imparatiei Ne-zidite.

Hristos Insusi a spus 'Imparatie', dar nu vroia sa spuna 'imparatie', asa cum intelegem noi termenul, ci descria o realitate imposibil de prins in termenii limbajului / mintii / sentimentelor noastre de-formate de cadere. de aceea si abunda in Scriptura expresii de felul 'asemanatu-s-a Imparatia lui Dumnezeu cu...', pentru ca realitatile dumnezeiesti nu pot fi numite, nu pot fi nici cuprinse (= imaginate) inainte de a ne desprinde de starea cazuta in care ne traim viata biologica, ci numai prin experierea lor nemijlocita - vezi, ca cel mai bun exemplu, descrierea Sfantului Pavel despre cele 'vazute' cand a fost rapit in Duhul: nu a putut descrie nimic, decat ca a vazut si auzit lucruri dincolo de ce poate povesti omul care nu se impartaseste aceleiasi stari.

aceeasi experienta o vedem si peste 18 secole, la Sfantul Serafim: cand ucenicul il intreaba, in mijlocul padurii Sarovului, care este scopul vietii crestinului, batranul ii raspunde: 'dobandirea Duhului Sfant', tocmai pentru ca, numai intrand in aceasta realitate a Duhului, gasesti puterea de a-ti nega trupul, mintea si sentimentele: odata ce ochiul vede ceea ce mintea nu poate cuprinde, vine de la sine o ingenunchiere a propriilor simturi in fata realitatii duhovnicesti la care capeti acces prin Duhul Sfant.

mantuire si arta (II)

Dumnezeu este Cel pe Care zidirea nu-L poate defini / Dumnezeu nu este Cel pe Care zidirea Il poate defini.

asta este, deja, suficient pentru a intelege de ce arta este singura 'metodologie' prin care Il putem 'cerceta' pe Dumnezeu.  asta nu inseamna, desigur, ca orice produs artistic este, in ultima instanta, neaparat si un produs teologic; nu inseamna nici macar ca exista o relatie implicita intre arta si teologie: majoritatea artistilor (si arta lor) nu au nimic de a face cu teologia. ceea ce vreau sa spun este ca arta este 'limba' cea mai potrivita pentru a teologhisi, unde 'a teologhisi' desemneaza nu numai teologia de profesie (teologia academica), ci (si pe noi asta ne intereseaza) inclusiv teologia vie, cunoasterea lui Dumnezeu prin participarea directa, nemijlocita la Viata Lui, fiecare pe masura darului lui Dumnezeu si a implicarii personale.

ganditi-va la poezie, spre exemplu: poezia intotdeauna spune ceva, insa arata catre alt-ceva / in poezie, sensul este prin definitie in afara / dincolo / deasupra cuvintelor in sine. prin insusi mecanismul sau de functionare, poezia (arta, in general) 'isi iese din sine', isi gaseste implinirea in afara sa.

mantuire si arta (I)

o propozitie care se invarte in capul meu de cand m-am intors in biserica: arta este vitala pentru mantuire. a fi 'artist' (in sensul cuiva care percepe viata intr-un anume fel, cu o anume sensibilitate si receptivitate) este, atat cat mi-a fost mie dat sa invat din propria-mi experienta, absolut vital pentru mantuire.

este o propozitie de care ma tem eu insumi, pentru ca, aparent, este foarte dura si profund exclusivista; din acest motiv, trebuie neaparat plasata in contextul in care ea vietuieste in mine: iar asta va fi dificil de facut si va necesita, ma gandesc, multa rabdare: atat din partea mea, cat si din partea voastra. dar este una dintre cele mai puternice 'doctrine' ale sufletului meu si, daca tot m-am inhamat la povestea blogului asta, macar sa o fac in mod onest.

in genere, oamenii insisi par a se 'specializa' de-a lungul vietii intr-un anume fel de a intelege lumea si a reactiona la ea: unii opteaza pentru o atitudine de tip 'stiintific' (pozitivist, cu o tendinta de definire a lucrurilor, cu o inclinare spre autoritate si disciplina), in vreme ce altii se orienteaza spre o raportare 'artistica' la realitatile vietii si a propriei persoane (cu un tip de cunoastere negativ, preponderent apofatic / o tendinta de a invata prin experiere nemijlocita si o respingere a oricarei pozitionari 'tari', autoritare fata de lume).

instrainarea in rugaciune

stau la rugaciune si dau din gura; spun lucruri cu gura, cu mintea, spun lucruri prin gesturi ale trupului. si insist. imi fixez o durata minima, pe ceas / imi impun un ritm si o intensitate a felului cum rostesc rugaciunea. si insist. si asta de ani de zile.

si, de ani de zile, din cand in cand, am aceeasi revelatie a golului in care rostesc rugaciunea: si imi vad craniul ca o cutie goala de aluminiu in care rasuna ecoul afectat si sinistru de fals al cuvintelor rugaciunii. si asta de ani de zile: asta este maximul revelatiei rugaciunii la care am ajuns: sunetul asta, in intunericul craniului meu, vorbele astea pe care mi le spun mie insumi, munca unui mort cu o materie la fel de moarta.

si asta in vreme ce tot ce este viu ramane alaturi. uneori simt acest Tot viu (Dumnezeu si sufletul meu) stand alaturi de mine, care continui sa rostesc cuvinte in craniul meu. si inteleg foarte limpede, inteleg asa cum intelegi in vise, fara un rationament care sa justifice de ce stii ceea ce stii - asa inteleg in aceste rare momente ca am ramas departe de Dumnezeu si departe de mine insumi.

si continui sa ma rog, ca intr-o dedublare, instrainat si singur in mine insumi: pentru ca nimic din ceea ce acumulez nu are nimic de a face cu mine, cu adevaratul meu sine - mancarea pe care o mananc nu are nimic de a face cu trupul meu adevarat, pentru ca sangele si carnea asta au prea putina legatura cu trupul meu inviat, acela cu care voi vietui in vesnicie. si toata informatia pe care o inmagazinez in creierul meu, tot ce ingramadesc acolo zi de zi, in mii si mii de feluri, nu afecteaza cu nimic persoana mea adevarata, aceea intru care voi deveni intru Domnul. la fel cum nu am nimic de a face, de fapt, cu sentimentele care imi tulbura inima si trupul, pentru ca nici sentimentele nu sunt ale duhului si de toate ma voi des-carna cand va veni vremea.

adica sunt uitat si strain, fiinta mea reala, fiinta mea duhovniceasca este uitata si straina intr-un construct care nu are nimic de a face cu vesnicia mea dar pe care m-am deprins sa-l percep ca fiind propria mea fiinta.

doua vorbe despre dumnezeii demonstrabili

tot mai des vad ca revine povestea asta cu posibilitatea 'demonstrarii' prin stiinta a existentei lui Dumnezeu: citate din oameni de stiinta, diverse argumente logice, o sumedenie de lucrari semi-stiintifice / semi-teologice care pledeaza pentru o credinta justificata stiintific, etc.

recunosc ca m-am tamaduit complet de iluzia posibilitatii argumentarii lui Dumnezeu prin stiinta - era un gand ridicul din bun inceput, pe care insa, ca fel ca multi, l-am intretinut in mine insumi pentru a masca, in fapt, lipsa credintei din suflet.

pentru Dumnezeu nu poate "argumenta" decat credinta (care este, in esenta ei, tot darul Lui): orice alt argument tine de lume, tine de ceea ce este zidit si, implicit, nu depaseste limitele zidirii / numai credinta are "nebunia" sa afirme cele de dincolo de aceste limite si, implicit, pe Dumnezeu Insusi.

mai mult, incep chiar sa ma tem de stiinta: nu numai ca de o modalitate perversa de a afirma temporar existenta lui Dumnezeu, urmand ca, ulterior, sa o nege (pentru ca, in fapt, orice "dumnezeu" demonstrabil nu este decat o necesitate a omului, o nevoie de a-si justifica un anumit comportament sau de a-si potoli anumite temeri) - incep sa ma tem de stiinta ca de modalitatea prin care, TOCMAI, poate fi contruit un dumnezeu demonstrabil, un dumnezeu teribil de lesne de atins, un dumnezeu pe care oricine poate pune mana si-l poate pipai: iar un astfel de dumnezeu s-ar putea dovedi irezistibil multora, comparat cu Dumnezeul Viu, Care se sustrage atingerii fizice si Care cheama, tocmai, la o depasire a fizicului pentru o existenta in duh.

iar aceasta irezistibilitate a unui dumnezeu demostrabil se poate dovedi mai daunatoare duhovniceste decat orice lupta directa impotriva lui Dumnezeu si a mantuirii oamenilor, pentru ca multi, foarte multi, poate chiar si mare parte din Biserica, ar putea lesne cadea prada slujirii acestui dumnezeu.

slujire care, in esenta, se reduce la idolatrie, la inlocuirea Ziditorului cu o zidire a mintii noastre.

iar asta inseamna moarte duhovniceasca: singura moarte de care ne avertizeaza Hristos sa ne temem.

din nou despre rai, in toate formele lui

si, mai ales, in formele lui inexistente, formele acelea pe care le construim noi insine (sau care ne sunt injectate de parinti inca de mici) si in care alegem sa credem mai usor decat in Raiul lui Hristos.

raiul imposibil al casniciei perfecte: stiti care, aceea in care apare alesul inimii, sufetul-pereche, jumatatea, destinul, THE one, etc - apare, apoi se casatoresc (nunta ca-n povesti este, astazi, destul de lejer accesibila multora) si traiesc fericiti pana la adanci batraneti.

sau raiul imposibil al vietii fara suferinta, care presupune ca exista posibilitatea sa ne nastem, sa traim si sa murim (?) sanatosi, in deplina siguranta materiala si perfect impliniti sufleteste.

Hristos, insa, vine si ne spune ca raiul nu e aici, ca nimic din aceasta viata nu depaseste stricaciunea si pecetea mortii decat in masura in care genereaza in noi un impuls spre viata vesnica, viata de dupa moarte. in rest, in afara acestui scop, totul cade, totul se destrama mai devreme sau mai tarziu.

pentru crestin, nunta nu este inceputul raiului, ci inceputul unui drum care duce spre rai (iar 'drum', in inteles duhovnicesc, inseamna intotdeauna 'cruce') - slujba nuntii este inchinata Sfintilor Mucenici si pusa sub binecuvantarea lor, pentru ca nici unul dintre cei doi soti nu va supravietui nuntii, pentru ca fiecare va muri pentru a deveni ceea ce are nevoie celalalt. nunta adevarata va duce, intr-un inteles duhovnicesc, la 'moartea' amandurora dintre soti, in sensul in care amandoi isi vor gasi implinirea intr-un alt 'sine' decat acela cu care intrasera in nunta.

energie zero

asa ca numai un gand astazi:

am adormit aseara cu imaginea asta: un copil si un urias (dar unul cu adevarat mare, raportul dintre ei fiind ceva gen un fir de praf versus un bloc de zece etaje) stand fata in fata pe o plaja. nu stiu de ce pe o plaja, dar asa era gandul meu.

si tocmai statusem eu la rugaciune inaintea Domnului si ma straduisem sa fac lucrurile bine, sa ma pastrez eu cat mai aproape de ce-sunt / cum-sunt, si sa-L pastrez pe Domnul cat mai aproape de ce-este / cum-este El; cel putin, in masura in care ne este noua accesibila o astfel de intelegere.

si apoi, treptat, a inceput iar acelasi circ: eu am inceput sa ma inlocuiesc cu diversele mele masti, cu diversele mele imagini pre-fabricate despre mine insumi (si sa ma tot inalt), iar in locul Domnului am pus un domn mai mic, apoi altul si altul, tot mai mici si mai accesibili, desi le spuneam tot Doamne, tot Iisuse, tot Mantuitorul meu.

pana am ajuns, fireste, la un raport intre mine si Domnul ceva mai relaxat, mai accesibil. dar asta a insemnat si descoperirea unei inimi reci si a unei rugaciuni surde in sufletul meu. si a unui dumnezeu care nu mai era Domnul, ci o idee, ceva zidit de mine insumi, caruia sa ma rog dupa neputintele si patimile inimii mele.

nu e mare lucru. si nici unul dintre voi nu este, stiu asta, strain de ceea ce spun - pentru ca fiecare tradeaza; ne tradam pe noi insine si Il tradam pe Domnul. si refuzam sa pastram raportul real dintre noi si Dumnezeu si incepem sa mediem relatia cu El prin prisma a tot soiul de masti si inlocuitori. abia-abia daca reusim vreodata, daca reusim vreodata, sa ramanem noi-insine si sa-L pastram pe Domnul-Insusi in starea asta fata catre Fata care este, in fapt, esenta rugaciunii.