Doamne ajuta / buna dimineata:
aseara am revazut breaking the waves: unii stiti cat de drag imi e mie von trier, asa ca randurile astea nu sunt decat reluarea unor ganduri mai vechi. un film despre bunatate, pe care il inteleg de la primul cadru pana la ultimul. si o perspectiva a lucrurilor, o viziune asupra vietii cu care ma identific total. si nu e singurul lui film in care se intampla asta: idiotii lui von trier e o capodopera / la fel si dogville / si europa.
un film despre canibalism, despre cum muscam unii dintr-altii, fara sa stim ce facem, despre o viata in care intentiile sunt cu totul altele decat ce se materializeaza in urma faptelor noastre, despre credinta, Dumnezeu si biserica, despre o nestavilita deznadejde, durere si instrainare unii de altii.
iar la final, despre nadejdea cea mai mare.
o declaratie de iubire si de nadejde, in pofida tuturor evidentelor, adusa Domnului de cineva din strafundul iadului. putine lucruri ma bucura mai mult decat o astfel de declaratie: pentru ca este si declaratia mea, o inteleg, vine dintr-o desfigurare a sufletului pe care o stiu pe propria-mi piele si o vad in jurul meu, in fiecare dintre voi, fara exceptie, intr-o forma sau alta / la o intensitate sau alta.
Tuesday, 6 July 2010
Monday, 5 July 2010
despre Biserica (IV)
Doamne ajuta / buna dimineata
azi mai nimic, sunt si eu intr-o stare de obisnuire cu iadul in care ne-am pogorat ieri: voi cu biroul, eu cu ale mele.
aveti grija unii de altii azi: aruncati un zambet in stanga, un compliment in dreapta, lasati de la voi putin, rugati-va putin ptr omul pe care, in mod normal, l-ati executa din vorbe sau priviri...
e o viata mohorata aici, jos, si inca mai avem ceva timp de asteptat pana la Viata buna: asa v-as strange pe toti, sa ne adunam din colturile lumii si sa facem o tabara nesfarsita de oameni care se iubesc intru Domnul.
cum erau odata desenele animate cu strumfii - va amintiti? sa ne strangem toti intr-o padure fermecata, sa ne facem fiecare coliba lui, nici prea aproape, nici prea departe si sa ne ducem traiul in liniste, sa ne intalnim cand mergem la cules ciuperci sau zmeura...
of, sunt si eu obosit: dar sa stiti ca imaginea asta de mai sus mi-e tare draga - mai ales casutele alea, din lemn, cocotate pe niste picioroange, ca niste animalute caraghioase si blande care ne cara in spinare, spre taramul lui Dumnezeu.
imbratisez. maine promit sa fiu solemn cat sa recuperez si ptr azi.
---
Obligaţia Pogorârii la Iad conţine în sine obligaţia asumării iadului şi a acelei părţi a umanităţii (acea parte a Atot-Omului, Chip al lui Dumnezeu) care aparţine, sub orice formă ar lua această aparţinere, Iadului.
Prin dragoste, se asumă – într-un mod real, printr-o transformare concretă, calitativă a omului – viaţa celui iubit / pe de alta parte, dragostea se defineşte tocmai prin lipsa judecăţii, în sensul de osândire, dragostea trebuie să cuprindă Întregul Om, inclusiv ‘frânturile’ din Iad. În acest fel, a ne mântui – ceea ce echivalează cu împlinirea poruncii iubirii – implică să ne asumăm (într-un mod real, existential) inclusiv iadul.
Paradoxal, porunca de a iubi aproapele cuprinde în sine porunca de a-l iubi şi pe cel din iad. Paradoxal, mântuirea noastră, şansa de a moşteni Raiul atârnă de capacitatea fiecaruia de a iubi iadul, înţelegând prin iad acele ipostasuri omeneşti situate în aceasta stare. Paradoxal, dragostea ne obligă să ne pogorâm la iad, în căutatea aproapelui pierdut, după modelul iubirii lui Hristos, acea iubire care izvorăşte din Răstignirea de sine şi din însăşi Pogorârea la Iad.
Pe măsură ce omul deprinde gustul iubirii dumnezeieşti, creşte în el nevoia de a se pogorî până in iad, după acea parte a sa, ca Om, care sălăşluieşte în acea stare; simultan însă, are loc şi procesul invers, prin care tocmai această Pogorâre la iad se face cauză a iubirii dumnezeieşti, acea iubire care apare în urma golirii de sine. Astfel, cauza se face efect şi efectul cauză şi, din impletirea celor două, ne câştigăm mântuirea. Dragostea şi acceptarea stării de iad ca parte componentă a propriului sine, lupta pentru mântuirea acestei părţi, decurg una din cealaltă şi se sporesc reciproc, culminând cu starea celui mântuit.
Gândiţi-vă puţin la Sfântului Siluan (şi atâţia alţii asemenea lui) care trăia nemijlocit ruptura de Dumnezeu care defineşte iadul, având în sine însuşi, în acelaşi timp, dragostea dumnezeiască şi, deci, pe Însuşi Dumnezeul Iubirii.
azi mai nimic, sunt si eu intr-o stare de obisnuire cu iadul in care ne-am pogorat ieri: voi cu biroul, eu cu ale mele.
aveti grija unii de altii azi: aruncati un zambet in stanga, un compliment in dreapta, lasati de la voi putin, rugati-va putin ptr omul pe care, in mod normal, l-ati executa din vorbe sau priviri...
e o viata mohorata aici, jos, si inca mai avem ceva timp de asteptat pana la Viata buna: asa v-as strange pe toti, sa ne adunam din colturile lumii si sa facem o tabara nesfarsita de oameni care se iubesc intru Domnul.
cum erau odata desenele animate cu strumfii - va amintiti? sa ne strangem toti intr-o padure fermecata, sa ne facem fiecare coliba lui, nici prea aproape, nici prea departe si sa ne ducem traiul in liniste, sa ne intalnim cand mergem la cules ciuperci sau zmeura...
of, sunt si eu obosit: dar sa stiti ca imaginea asta de mai sus mi-e tare draga - mai ales casutele alea, din lemn, cocotate pe niste picioroange, ca niste animalute caraghioase si blande care ne cara in spinare, spre taramul lui Dumnezeu.
imbratisez. maine promit sa fiu solemn cat sa recuperez si ptr azi.
---
Obligaţia Pogorârii la Iad conţine în sine obligaţia asumării iadului şi a acelei părţi a umanităţii (acea parte a Atot-Omului, Chip al lui Dumnezeu) care aparţine, sub orice formă ar lua această aparţinere, Iadului.
Prin dragoste, se asumă – într-un mod real, printr-o transformare concretă, calitativă a omului – viaţa celui iubit / pe de alta parte, dragostea se defineşte tocmai prin lipsa judecăţii, în sensul de osândire, dragostea trebuie să cuprindă Întregul Om, inclusiv ‘frânturile’ din Iad. În acest fel, a ne mântui – ceea ce echivalează cu împlinirea poruncii iubirii – implică să ne asumăm (într-un mod real, existential) inclusiv iadul.
Paradoxal, porunca de a iubi aproapele cuprinde în sine porunca de a-l iubi şi pe cel din iad. Paradoxal, mântuirea noastră, şansa de a moşteni Raiul atârnă de capacitatea fiecaruia de a iubi iadul, înţelegând prin iad acele ipostasuri omeneşti situate în aceasta stare. Paradoxal, dragostea ne obligă să ne pogorâm la iad, în căutatea aproapelui pierdut, după modelul iubirii lui Hristos, acea iubire care izvorăşte din Răstignirea de sine şi din însăşi Pogorârea la Iad.
Pe măsură ce omul deprinde gustul iubirii dumnezeieşti, creşte în el nevoia de a se pogorî până in iad, după acea parte a sa, ca Om, care sălăşluieşte în acea stare; simultan însă, are loc şi procesul invers, prin care tocmai această Pogorâre la iad se face cauză a iubirii dumnezeieşti, acea iubire care apare în urma golirii de sine. Astfel, cauza se face efect şi efectul cauză şi, din impletirea celor două, ne câştigăm mântuirea. Dragostea şi acceptarea stării de iad ca parte componentă a propriului sine, lupta pentru mântuirea acestei părţi, decurg una din cealaltă şi se sporesc reciproc, culminând cu starea celui mântuit.
Gândiţi-vă puţin la Sfântului Siluan (şi atâţia alţii asemenea lui) care trăia nemijlocit ruptura de Dumnezeu care defineşte iadul, având în sine însuşi, în acelaşi timp, dragostea dumnezeiască şi, deci, pe Însuşi Dumnezeul Iubirii.
despre Biserica (III)
Doamne ajuta si buna dimineata.
dupa multe lupte interioare, am decis ca in timpul saptamanii sa (incerc sa) postez mai scurt, insa zilnic: un fel de 'la cafea cu duhovnicul meu'.
fac asta ptr ca eu insumi (va rog sa nu 'ma spuneti') imi beau cafeaua, dimineata de dimineata, stand de vorba (la mine-n cap, fireste) cu propriul meu duhovnic. si-l intreb de toate iar el, sarmanul, imi si raspunde la toate.
prin urmare, pentru cafea de luni, cateva randuri despre Pogorarea la Iad (mi s-a parut o tema most appropriate, dat fiind ca lunea este ziua 'pogorarii la birou' ptr mare parte din voi); este o portiune mai larga din textul despre Biserica, pe care o sa-l sparg pentru blogul nostru in 2-3 postari, cat sa trecem asa prin 2-3 intalniri de dimineata.
este una dintre temele recurente ale mintii mele / este, prin urmare, o tema pe care fac o sumedenie de notite, unele foarte recente / exista multe motive pentru asta: sper ca, pana la sfarsitul saptamanii, aceia care se vor abona la lecturile noastre matinale, sa inteleaga si de ce.
va imbratisez in Domnul.
---
Când ne împărtăşim, ne împărtăşim cu Acel Trup cu Care Hristos S-a urcat pe Cruce, a Înviat, S-a înălţat şi a şezut de-a dreapta Tatălui, DAR S-a şi pogorât la Iad. Când noi ne prefacem treptat, prin împărtăşire, ‘după Chipul’ Acestui Trup, ne apropriem atât Învierea şi Înălţarea întru Slavă a lui Hristos, CÂT ŞI Patimile şi Pogorârea la Iad a lui Hristos. Aceleaşi implicaţii universale (ontologice) care sunt valabile în sensul Împărtăşirii cu Sfintele Taine spre aproprierea Învierii şi a Raiului, sunt valabile şi spre aproprierea Crucii şi a Iadului.
Fiecare dintre acţiunile centrale ale vieţii în trup a lui Hristos are profunde implicaţii ontologice, extinse asupra tuturor oamenilor (Întregul Adam) DAR ŞI asupra Bisericii, Trupului Acestui Cap – Hristos. Întruparea, Răstignirea, Învierea, Înăltarea DAR ŞI Pogorârea la Iad, fiecare sunt acte transformatoare nu numai a lui Hristos (ca Ipostas în Sine) ci a firii omenesti însăşi, per ansamblu. Pogorârea la Iad nu diferă în nici un fel, ca universalitate a valabilităţii sale, de Răstignire, de exemplu. Atât Răstignirea cât şi Pogorârea la Iad sunt ‘evenimente’ în sine, punctuale, dar comportă şi implicaţii trasformatoare asupra întregii firi omeneşti.
Singura cale spre mântuire este urmarea lui Hristos – în El ne răstignim, murim, înviem şi ne învrednicim de slava vieţii veşnice DAR tot prin El trebuie să ne asumăm, ca Biserica şi ca Om, inclusiv Pogorârea la Iad. Această ‘scăpare’ dogmatică, tendinţa de a ignora evidenţa asta, justifică şi mesajul pe care Dumnezeu l-a reînnoit omenirii şi Bisericii însăşi prin cuvântul Său din secolul XX către Sfântul Siluan – ‘Ţine mintea ta în iad’.
Şi mai justifică şi răceala care bate azi prin inimile noastre.
dupa multe lupte interioare, am decis ca in timpul saptamanii sa (incerc sa) postez mai scurt, insa zilnic: un fel de 'la cafea cu duhovnicul meu'.
fac asta ptr ca eu insumi (va rog sa nu 'ma spuneti') imi beau cafeaua, dimineata de dimineata, stand de vorba (la mine-n cap, fireste) cu propriul meu duhovnic. si-l intreb de toate iar el, sarmanul, imi si raspunde la toate.
prin urmare, pentru cafea de luni, cateva randuri despre Pogorarea la Iad (mi s-a parut o tema most appropriate, dat fiind ca lunea este ziua 'pogorarii la birou' ptr mare parte din voi); este o portiune mai larga din textul despre Biserica, pe care o sa-l sparg pentru blogul nostru in 2-3 postari, cat sa trecem asa prin 2-3 intalniri de dimineata.
este una dintre temele recurente ale mintii mele / este, prin urmare, o tema pe care fac o sumedenie de notite, unele foarte recente / exista multe motive pentru asta: sper ca, pana la sfarsitul saptamanii, aceia care se vor abona la lecturile noastre matinale, sa inteleaga si de ce.
va imbratisez in Domnul.
---
Când ne împărtăşim, ne împărtăşim cu Acel Trup cu Care Hristos S-a urcat pe Cruce, a Înviat, S-a înălţat şi a şezut de-a dreapta Tatălui, DAR S-a şi pogorât la Iad. Când noi ne prefacem treptat, prin împărtăşire, ‘după Chipul’ Acestui Trup, ne apropriem atât Învierea şi Înălţarea întru Slavă a lui Hristos, CÂT ŞI Patimile şi Pogorârea la Iad a lui Hristos. Aceleaşi implicaţii universale (ontologice) care sunt valabile în sensul Împărtăşirii cu Sfintele Taine spre aproprierea Învierii şi a Raiului, sunt valabile şi spre aproprierea Crucii şi a Iadului.
Fiecare dintre acţiunile centrale ale vieţii în trup a lui Hristos are profunde implicaţii ontologice, extinse asupra tuturor oamenilor (Întregul Adam) DAR ŞI asupra Bisericii, Trupului Acestui Cap – Hristos. Întruparea, Răstignirea, Învierea, Înăltarea DAR ŞI Pogorârea la Iad, fiecare sunt acte transformatoare nu numai a lui Hristos (ca Ipostas în Sine) ci a firii omenesti însăşi, per ansamblu. Pogorârea la Iad nu diferă în nici un fel, ca universalitate a valabilităţii sale, de Răstignire, de exemplu. Atât Răstignirea cât şi Pogorârea la Iad sunt ‘evenimente’ în sine, punctuale, dar comportă şi implicaţii trasformatoare asupra întregii firi omeneşti.
Singura cale spre mântuire este urmarea lui Hristos – în El ne răstignim, murim, înviem şi ne învrednicim de slava vieţii veşnice DAR tot prin El trebuie să ne asumăm, ca Biserica şi ca Om, inclusiv Pogorârea la Iad. Această ‘scăpare’ dogmatică, tendinţa de a ignora evidenţa asta, justifică şi mesajul pe care Dumnezeu l-a reînnoit omenirii şi Bisericii însăşi prin cuvântul Său din secolul XX către Sfântul Siluan – ‘Ţine mintea ta în iad’.
Şi mai justifică şi răceala care bate azi prin inimile noastre.
Saturday, 3 July 2010
despre Biserica (II)
putin mai mult astazi, pentru ca maine este zi de Duminica, ziua Domnului - maine MURIM lumii asteia: inchideti telefonul mobil, ramaneti in familie sau de unul singur si faceti lucrurile Imparatiei: mergeti la Biserica si slujiti Domnului, rugati-va impreuna cu cei ziditi de acelasi Ziditor ca si noi si, mai ales, impartasiti-va, impartasiti-va, luati-va portia de Viata.
apoi lucrurile marunte, care fac ziua de duminica ziua Imparatiei: inchinati-va la icoane cand va intoarceti acasa, spuneti rugaciunile inainte si dupa masa, (re)cititi viata sau scrierile unuia din Sfintii de suflet, amintiti-va de viata din lume a lui Hristos citind din Noul Testament si rugati-va: rugati-va pentru iertarea tuturor, pentru indreptarea tuturor si pentru mantuirea tuturor: fara nici o exceptie.
inchideti-va in casa, intre cei dragi, si faceti lucrurile pe care, in alte conditii, poate v-ati rusina sa le faceti: chemati-va cel mai bun prieten si faceti impreuna o rugaciune inaintea Domnului sau a Maicii Domnului, discutati intre voi neputintele duhovnicesti, intristarile, patimile, marturisiti-va unul altuia: nu este acelasi lucru cu marturisirea inaintea duhovnicului, dar sudeaza sufletele, va invata smerenia si e o arma foarte puternica impotriva oricarei patimi.
desigur: e si un criteriu al adevarului - daca nu aveti pe nimeni in viata voastra pe care sa-l invitati la masa si inaintea caruia sa va puteti varsa astfel sufletul, un laic, un om ca si voi, din afara clerului, atunci ceva nu este in regula: atunci prietenia careia ii spuneti prietenie NU este prietenie, iar dragostea careia ii spuneti dragoste NU este dragoste.
cam atat. daca aveti rabdare, cititi si textul de mai jos - este despre Biserica, dar nu uitati ca fiecare din noi suntem chemati sa crestem intru Biserica insasi si, in felul asta, este si un text despre noi insine.
drag mare. imbratisez in Domnul.
---
Biserica administrează în lume nebunia cea bună, nebunia Împărăţiei lui Dumnezeu, nebunia Crucii şi a Celui Care a ‘monopolizat’ păcatul şi moartea, ca efect iminent al păcatului. Nimic din lume nu intră nepurificat, ne-‘cenzurat’ de Legea Noului Testament, în componenţa Bisericii. Însă chemarea unică a Bisericii este tocmai purificarea lumii. Menirea Bisericii este tocmai să-şi suflece mânecile şi să se afunde cu toată nebunia dragostei în mizeriile lumii, pentru ridicarea acestei lumi, mizerabilă şi desfigurată de păcat. Lucrarea Bisericii este tocmai mântuirea acestei lumi, aşa infestată de păcat cum este, şi nu a acelei ‘turme mici’ care deja este angajată pe drumul spre Împăraţie.
Nu cei sănătoşi au nevoie de Mine, ci cei bolnavi. Nu am venit să-I chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă – asta e menirea lui Hristos, iar unicul şi deplinul sens al întemeierii Bisericii este tocmai continuarea acestei lucrări, perpetuarea ei din generaţie în generaţie, până la vremea pe care numai Tatal o ştie, vremea strângerii acestei lumi. În nici un fel nu poate fi modificată această menire a Bisericii, nici o nuanţare nu poate fi operată, nici o înlăturare sau atenuare a acestui scop nu este permisă, pentru că Biserica este a lui Hristos, iar Hristos este acelaşi, acum şi în veac. Orice modificare a ADN-ul bisericii atrage modificarea dumnezeului bisericii, o renunţare la Hristos prin înlocuire – în fapt, căderea în idolatrie pură, chiar dacă idolul continuă să fie numit Iisus, iar capiştile lui biserici creştine. Dacă schimbam ADN-ul Bisericii, schimbăm ADN-ul lui Hristos; asta nu e o ‘ucidere’ a lui Hristos, pentru ca El ‘este’ în mod absolut, independent de orice determinare. Înseamnă, însă, o ratare din partea noastră a mântuirii prin Vestea cea Bună şi, implicit, o ucidere a Omului, care nu există decât prin raportare la unica Sursă de Viaţă.
Ortodoxia dumnezeiască este şi rămâne veşnic ‘aceeaşi’, ca expresie a corectei credinţe în ‘Corectul’ şi veşnic Acelaşi Dumnezeu, în Dumnezeul corect ‘definit’ de Evanghelie şi Sinoadele Părinţilor. Ortodoxia bisericească trebuie sa fie chip al acestei Ortodoxii divine.
Ochii Ortodoxiei bisericeşti trebuie sa fie permanent spre levitul din parabola samarineanului milostiv: acolo este pericolul, aşa arată căderea de care trebuie să se păzească Biserica omenească. Levitul ştie că, dacă atinge un mort, se ‘întinează’ şi va fi oprit din slujba la templu până va trece prin înrobitoarele ritualuri iudaice de curăţire. Aşa că alege să treacă pe lângă, dintr-un sinucigaş instinct de auto-conservare. Biserica şi fiii ei – clerici şi credinciosi simpli – ştiu (măcar intuitiv) că, dacă te implici real in viaţa unui om, dacă laşi garda jos şi în inima ta se înfiripă un dram de compasiune sau dragoste, devii ‘copărtaş’ la viaţa aceluia. Părintele Sofronie spune că cel care iubeşte în Hristos trăieşte cu adevărat viaţa celui iubit, cu bunele şi relele lui. Or, coparticiparea asta la viaţa aproapelui fragilizează, vulnerabilizează, mă ‘murdareşte’ pe mine de faptele fratelui meu. Asa că alege şi eu, ca levitul Vechiului Testament, să trec pe lângă, din acelaşi sinucigaş instinct de auto-conservare. Trec văzut pe lângă aproapele şi mizeriile lui care îmi periclitează propria curăţenie, dar trec nevăzut şi pe lângă Hristos, cu poruncile Lui şi Evanghelia Lui pe care, totuşi, le mărturisesc şi în care afirm cu încăpăţânare că nădăjduiesc şi cred.
În nimic din toate astea nu există duhul Evangheliei. În nimic din toată răceala asta de laborator nu se regăseşte o umbră măcar din acea dragoste jertfelnică pe care o PORUNCEŞTE Hristos. Acest Hristos, Care – CUM a mântuit lumea? Venind pe nori? Învăluit în slavă şi păzindu-Se ca nu cumva să Se întineze cu atingerile mâinilor noastre făcute din noroi? Noul Testament ne spune limpede că NU, nu aşa este Hristosul lui Dumnezeu, ci Unul Care a murit pe o Cruce de lemn, neşlefuită, necurăţată, cu aşchii înfipte în carnea dezgolită şi sângele încleiat pe răni acoperite de mizerie şi praf.
Hristos a lăsat în urma Lui Biserica tocmai pentru viaţa şi mântuirea LUMII. Nu pentru a-şi construi împrejur un gard de sinucigaşe regulamente omeneşti care să o protejeze de mizeria lumii. Biserica este lăsată tocmai PENTRU a se murdări, tocmai pentru a-şi risca propria ‘mântuire’ (care, oricum, nu-i aparţine, ci este a lui Hristos) ‘doar-doar va mântui pe cineva’. Tot discursul Mântuitorului cheamă la jertfă de sine pentru aproapele, la lepădarea de sine, lepădarea de propria viaţă, lepădarea acelui sinucigaş instinct de auto-conservare (sinucigaş pentru că, deşi aparent salvează omul, în fapt ucide Omul întru care suntem chemaţi să creştem) şi chiar de propriul suflet – nimeni nu are dragoste mai mare decât acela care-şi dă viaţa pentru fratele lui.
Acesta e Hristos şi nu altul, iar Biserica este aceea care lucrează poruncile Acestui Hristos, iar nu ale altuia. Dacă face faptele altuia, deşi se cheamă Biserică, este cu totul altceva. Iar numele nu mântuieşte, ci conţinutul, veridicitatea acelui nume. Creştinul care e creştin numai cu numele, dar nu cu fapta, este, de fapt, păgân. Şi mai rău decat un păgân, pentru că ‘dacă n-ai şti, păcat n-ai avea, dar acum ştii şi pentru asta păcatul rămâne’. Ortodoxia numai în literă, dar nu şi în duh, este religie idolatră. Şi mai rău decât acelea, pentru că ‘nici tu nu intri în Împărăţia Cerurilor şi nici pe altul nu-l laşi să intre’.
Ne-jerfelnicia întotdeauna ne îndepărtează de Hristos şi Îl poziţionează şi pe El într-o stare de ne-jertfelnicie faţă de noi, în care Jertfa Sa nu mai este şi a noastra. Fără iubire, care înseamnă Jertfă, nimeni nu se mântuieşte. Iar iubirea / jertfa se face, iubirea este o faptă, o acţiune. Şi încă una pe care Hristos a lăsat-o ca poruncă ultimă, porunca supremă, ca dreptar şi criteriu de verificare dacă suntem sau nu pe calea cea strâmtă (vezi notiţele Sfântului Siluan). O poruncă generalizată, fără diferenţieri, fără limite – iubiţi-vă aproapele, iubiţi-vă vrăjmaşii, iubiţi-vă pe voi înşivă (iubiţi aproapele ca pe voi înşivă), iertaţi tuturor toate de nesfarsite ori.
ACESTA e Hristos – ‘Nebunul’ acestei lumi, omul ne-om, pentru că este adevaratul Om, Care nu poate fi cuprins în regulile şi criteriile noastre comode şi neimplicate, deformate şi deformatoare, omeneşti, însă sub-Omeneşti. Şi, cu siguranţă, ne-dumnezeieşti.
apoi lucrurile marunte, care fac ziua de duminica ziua Imparatiei: inchinati-va la icoane cand va intoarceti acasa, spuneti rugaciunile inainte si dupa masa, (re)cititi viata sau scrierile unuia din Sfintii de suflet, amintiti-va de viata din lume a lui Hristos citind din Noul Testament si rugati-va: rugati-va pentru iertarea tuturor, pentru indreptarea tuturor si pentru mantuirea tuturor: fara nici o exceptie.
inchideti-va in casa, intre cei dragi, si faceti lucrurile pe care, in alte conditii, poate v-ati rusina sa le faceti: chemati-va cel mai bun prieten si faceti impreuna o rugaciune inaintea Domnului sau a Maicii Domnului, discutati intre voi neputintele duhovnicesti, intristarile, patimile, marturisiti-va unul altuia: nu este acelasi lucru cu marturisirea inaintea duhovnicului, dar sudeaza sufletele, va invata smerenia si e o arma foarte puternica impotriva oricarei patimi.
desigur: e si un criteriu al adevarului - daca nu aveti pe nimeni in viata voastra pe care sa-l invitati la masa si inaintea caruia sa va puteti varsa astfel sufletul, un laic, un om ca si voi, din afara clerului, atunci ceva nu este in regula: atunci prietenia careia ii spuneti prietenie NU este prietenie, iar dragostea careia ii spuneti dragoste NU este dragoste.
cam atat. daca aveti rabdare, cititi si textul de mai jos - este despre Biserica, dar nu uitati ca fiecare din noi suntem chemati sa crestem intru Biserica insasi si, in felul asta, este si un text despre noi insine.
drag mare. imbratisez in Domnul.
---
Biserica administrează în lume nebunia cea bună, nebunia Împărăţiei lui Dumnezeu, nebunia Crucii şi a Celui Care a ‘monopolizat’ păcatul şi moartea, ca efect iminent al păcatului. Nimic din lume nu intră nepurificat, ne-‘cenzurat’ de Legea Noului Testament, în componenţa Bisericii. Însă chemarea unică a Bisericii este tocmai purificarea lumii. Menirea Bisericii este tocmai să-şi suflece mânecile şi să se afunde cu toată nebunia dragostei în mizeriile lumii, pentru ridicarea acestei lumi, mizerabilă şi desfigurată de păcat. Lucrarea Bisericii este tocmai mântuirea acestei lumi, aşa infestată de păcat cum este, şi nu a acelei ‘turme mici’ care deja este angajată pe drumul spre Împăraţie.
Nu cei sănătoşi au nevoie de Mine, ci cei bolnavi. Nu am venit să-I chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă – asta e menirea lui Hristos, iar unicul şi deplinul sens al întemeierii Bisericii este tocmai continuarea acestei lucrări, perpetuarea ei din generaţie în generaţie, până la vremea pe care numai Tatal o ştie, vremea strângerii acestei lumi. În nici un fel nu poate fi modificată această menire a Bisericii, nici o nuanţare nu poate fi operată, nici o înlăturare sau atenuare a acestui scop nu este permisă, pentru că Biserica este a lui Hristos, iar Hristos este acelaşi, acum şi în veac. Orice modificare a ADN-ul bisericii atrage modificarea dumnezeului bisericii, o renunţare la Hristos prin înlocuire – în fapt, căderea în idolatrie pură, chiar dacă idolul continuă să fie numit Iisus, iar capiştile lui biserici creştine. Dacă schimbam ADN-ul Bisericii, schimbăm ADN-ul lui Hristos; asta nu e o ‘ucidere’ a lui Hristos, pentru ca El ‘este’ în mod absolut, independent de orice determinare. Înseamnă, însă, o ratare din partea noastră a mântuirii prin Vestea cea Bună şi, implicit, o ucidere a Omului, care nu există decât prin raportare la unica Sursă de Viaţă.
Ortodoxia dumnezeiască este şi rămâne veşnic ‘aceeaşi’, ca expresie a corectei credinţe în ‘Corectul’ şi veşnic Acelaşi Dumnezeu, în Dumnezeul corect ‘definit’ de Evanghelie şi Sinoadele Părinţilor. Ortodoxia bisericească trebuie sa fie chip al acestei Ortodoxii divine.
Ochii Ortodoxiei bisericeşti trebuie sa fie permanent spre levitul din parabola samarineanului milostiv: acolo este pericolul, aşa arată căderea de care trebuie să se păzească Biserica omenească. Levitul ştie că, dacă atinge un mort, se ‘întinează’ şi va fi oprit din slujba la templu până va trece prin înrobitoarele ritualuri iudaice de curăţire. Aşa că alege să treacă pe lângă, dintr-un sinucigaş instinct de auto-conservare. Biserica şi fiii ei – clerici şi credinciosi simpli – ştiu (măcar intuitiv) că, dacă te implici real in viaţa unui om, dacă laşi garda jos şi în inima ta se înfiripă un dram de compasiune sau dragoste, devii ‘copărtaş’ la viaţa aceluia. Părintele Sofronie spune că cel care iubeşte în Hristos trăieşte cu adevărat viaţa celui iubit, cu bunele şi relele lui. Or, coparticiparea asta la viaţa aproapelui fragilizează, vulnerabilizează, mă ‘murdareşte’ pe mine de faptele fratelui meu. Asa că alege şi eu, ca levitul Vechiului Testament, să trec pe lângă, din acelaşi sinucigaş instinct de auto-conservare. Trec văzut pe lângă aproapele şi mizeriile lui care îmi periclitează propria curăţenie, dar trec nevăzut şi pe lângă Hristos, cu poruncile Lui şi Evanghelia Lui pe care, totuşi, le mărturisesc şi în care afirm cu încăpăţânare că nădăjduiesc şi cred.
În nimic din toate astea nu există duhul Evangheliei. În nimic din toată răceala asta de laborator nu se regăseşte o umbră măcar din acea dragoste jertfelnică pe care o PORUNCEŞTE Hristos. Acest Hristos, Care – CUM a mântuit lumea? Venind pe nori? Învăluit în slavă şi păzindu-Se ca nu cumva să Se întineze cu atingerile mâinilor noastre făcute din noroi? Noul Testament ne spune limpede că NU, nu aşa este Hristosul lui Dumnezeu, ci Unul Care a murit pe o Cruce de lemn, neşlefuită, necurăţată, cu aşchii înfipte în carnea dezgolită şi sângele încleiat pe răni acoperite de mizerie şi praf.
Hristos a lăsat în urma Lui Biserica tocmai pentru viaţa şi mântuirea LUMII. Nu pentru a-şi construi împrejur un gard de sinucigaşe regulamente omeneşti care să o protejeze de mizeria lumii. Biserica este lăsată tocmai PENTRU a se murdări, tocmai pentru a-şi risca propria ‘mântuire’ (care, oricum, nu-i aparţine, ci este a lui Hristos) ‘doar-doar va mântui pe cineva’. Tot discursul Mântuitorului cheamă la jertfă de sine pentru aproapele, la lepădarea de sine, lepădarea de propria viaţă, lepădarea acelui sinucigaş instinct de auto-conservare (sinucigaş pentru că, deşi aparent salvează omul, în fapt ucide Omul întru care suntem chemaţi să creştem) şi chiar de propriul suflet – nimeni nu are dragoste mai mare decât acela care-şi dă viaţa pentru fratele lui.
Acesta e Hristos şi nu altul, iar Biserica este aceea care lucrează poruncile Acestui Hristos, iar nu ale altuia. Dacă face faptele altuia, deşi se cheamă Biserică, este cu totul altceva. Iar numele nu mântuieşte, ci conţinutul, veridicitatea acelui nume. Creştinul care e creştin numai cu numele, dar nu cu fapta, este, de fapt, păgân. Şi mai rău decat un păgân, pentru că ‘dacă n-ai şti, păcat n-ai avea, dar acum ştii şi pentru asta păcatul rămâne’. Ortodoxia numai în literă, dar nu şi în duh, este religie idolatră. Şi mai rău decât acelea, pentru că ‘nici tu nu intri în Împărăţia Cerurilor şi nici pe altul nu-l laşi să intre’.
Ne-jerfelnicia întotdeauna ne îndepărtează de Hristos şi Îl poziţionează şi pe El într-o stare de ne-jertfelnicie faţă de noi, în care Jertfa Sa nu mai este şi a noastra. Fără iubire, care înseamnă Jertfă, nimeni nu se mântuieşte. Iar iubirea / jertfa se face, iubirea este o faptă, o acţiune. Şi încă una pe care Hristos a lăsat-o ca poruncă ultimă, porunca supremă, ca dreptar şi criteriu de verificare dacă suntem sau nu pe calea cea strâmtă (vezi notiţele Sfântului Siluan). O poruncă generalizată, fără diferenţieri, fără limite – iubiţi-vă aproapele, iubiţi-vă vrăjmaşii, iubiţi-vă pe voi înşivă (iubiţi aproapele ca pe voi înşivă), iertaţi tuturor toate de nesfarsite ori.
ACESTA e Hristos – ‘Nebunul’ acestei lumi, omul ne-om, pentru că este adevaratul Om, Care nu poate fi cuprins în regulile şi criteriile noastre comode şi neimplicate, deformate şi deformatoare, omeneşti, însă sub-Omeneşti. Şi, cu siguranţă, ne-dumnezeieşti.
Friday, 2 July 2010
notite despre Biserica (I)
Doamne ajuta.
am renuntat la ideea de a posta inca o parte din cele pe care le aveam scrise despre Duhovnic: imi dau seama ca deja sunt lucruri mult prea personale, cumva, si ca nu are nici un rost sa le agatz aici, la uscat in vazul lumii. intr-o zi, dupa ce voi avea acele doua saptamani in care sa ingrijesc textul, o sa-i dau o forma ceva mai decenta.
intre timp, strecor cateva randuri din alte notite (pc-ul meu e plin de notite) despre Biserica. este un text la care tin, pentru ca subiectul este teribil de viu in mine insumi, iar rationamentul din centrul textului este unul foarte activ in creierul meu.
imbratisez. sa aveti un week-end frumos, cu odihna, rugaciune, Biserica si Sfanta Impartasanie.
---
Biserica o cucerim prin lupta împotriva idolilor. Idolii sunt o realitate materială în Vechiului Legamant şi o realitate duhovnicească a Noului. Iar când Hristos echivalează desfrânarea duhovnicească aceleia fizice are în vedere o realitate mult mai profundă decât desfrânarea ca act de încalcare a unui legământ a unui om faţă de alt om – Hristos vorbeşte despre încălcarea legămintelor noastre faţă de El Însuşi, printr-o desfrânare idolatră (duhovnicească sau fizică). Biserica este un fenomen viu, în permanentă desfăşurare, cu o evoluţie continuă, astfel încât orice oprire, orice stare de destindere implică o cimentare a unei anume înţelegeri despre sine şi se reduce, automat, la limitările unui idol.
Biserica nu aparţine nici unui timp, spaţiu sau culturi. Biserica este a lumii acesteia, exclusiv în timpul lui Acum şi în spaţiul lui Aici; şi mai este a lui Dumnezeu, în forma sa desăvârşită, dincolo de orice înţelenire în limitele lumii acesteia.
Când Hristos Îşi cheamă primii Apostoli, aceştia lasă tot şi Îi urmează: ies fără nici o ezitare din familiile lor (fiii lui Zevedeu îşi lasă tatăl în barcă; despre Sf Petru ştim că era căsătorit şi, prin tradiţie, avea şi copii, însă asta nu l-a împiedicat să reacţioneze cu aceeasi uşurinţă), renunţă fără nevoia unei justificări la meseriile de o viată (toţi sunt pescari, toţi sunt chiar la locul muncii lor) şi Îi urmează lui Hristos. Fragmentul asta al Evangheliei, în stridenţa simplităţii sale, ne aruncă în faţă o desavarsită deschidere faţă de chemarea şi hotărârea lui Dumnezeu.
Sfinţii Apostoli nu sunt oameni care se cunosc pe ei înşişi, nu sunt obsedaţi de ideea auto-definirii, nu se descriu în propriile procese mentale şi în faţa celorlalţi, ci rămân (până la vârsta bătrâneţii, în cazul Sf Petru) la nivelul copilului care aşteaptă să fie modelat. Domnul cheamă, ei urmează - şi asta pentru că ei nu se definesc, nu şi-au contruit, de-a lungul anilor, un idol din propria persoană, de care să se fi ataşat şi căruia să-i fi slujit. În felul acesta, ei rămân deschişi chemării Domnului şi ştiu că, răspunzând chemarii Lui, îşi asumă singura definire / definiţie a propriei persoane care nu este determinată de lumea zidită (nu este idol făcut din pământul zidit), ci este expresie a acelui nume de taină pe care Hristos îl va spune, la strângerea vremii, fiecărui suflet mântuit (numele fiind expresie a identităţii persoanei).
În genere, pe măsură ce trec anii, ne lansăm într-o cursă nebună a auto-definirii; perspectiva tot mai concretă a morţii, a nimicului în care se va desprinde toată încrengatura de procese psihice, fizice, mentale pe care o numim în mod curent ‘eu’ ne determină să ne scufundam într-o mlaştină a definiţiilor, până acolo încât ajungem să ne definim nu numai pozitiv, ci chiar prin prisma fricilor noastre, a neputintelor sau eşecurilor personale. Deseori, înseşi patimile care ne-au stăpânit ani de-a rândul ne devin intim personale şi sfârşim definindu-ne prin patimile noastre, adică, paradoxal, prin tocmai sursele morţii noastre duhovniceşti.
Procesul ăsta de auto-definire înseamnă, în fapt, o închidere faţă de ceilalţi şi, implicit, o închidere faţă de Dumnezeu. Şi astfel, o chemare de felul celei la care au răspuns Sfinţii Apostoli nu mai ajunge la inima omului care deja s-a auto-definit. Cel care a hotărât deja ce este / ce nu este, cel care şi-a dat definiţia singur şi şi-a acordat singur un nume (o identitate) nu mai poate răspunde chemarii lui Dumnezeu şi nu se mai poate lăsa definit de mâna Lui, pentru că asta implică a renunţa la idolul propriei identităţi. În definitiv, este aceeaşi veche poveste a lui Adam, care se defineşte el însuşi, lipsindu-se de identitatea întru care l-ar fi crescut Ziditorul său.
Aceasta ultimă, desavarşită identitate, pe care numai Ziditorul o ştie şi pe care ne este rânduit să o descoperim numai la final, este forma fiecăruia dintre noi de a fi Însăşi Biserica, în deplinătatea ei.
am renuntat la ideea de a posta inca o parte din cele pe care le aveam scrise despre Duhovnic: imi dau seama ca deja sunt lucruri mult prea personale, cumva, si ca nu are nici un rost sa le agatz aici, la uscat in vazul lumii. intr-o zi, dupa ce voi avea acele doua saptamani in care sa ingrijesc textul, o sa-i dau o forma ceva mai decenta.
intre timp, strecor cateva randuri din alte notite (pc-ul meu e plin de notite) despre Biserica. este un text la care tin, pentru ca subiectul este teribil de viu in mine insumi, iar rationamentul din centrul textului este unul foarte activ in creierul meu.
imbratisez. sa aveti un week-end frumos, cu odihna, rugaciune, Biserica si Sfanta Impartasanie.
---
Biserica o cucerim prin lupta împotriva idolilor. Idolii sunt o realitate materială în Vechiului Legamant şi o realitate duhovnicească a Noului. Iar când Hristos echivalează desfrânarea duhovnicească aceleia fizice are în vedere o realitate mult mai profundă decât desfrânarea ca act de încalcare a unui legământ a unui om faţă de alt om – Hristos vorbeşte despre încălcarea legămintelor noastre faţă de El Însuşi, printr-o desfrânare idolatră (duhovnicească sau fizică). Biserica este un fenomen viu, în permanentă desfăşurare, cu o evoluţie continuă, astfel încât orice oprire, orice stare de destindere implică o cimentare a unei anume înţelegeri despre sine şi se reduce, automat, la limitările unui idol.
Biserica nu aparţine nici unui timp, spaţiu sau culturi. Biserica este a lumii acesteia, exclusiv în timpul lui Acum şi în spaţiul lui Aici; şi mai este a lui Dumnezeu, în forma sa desăvârşită, dincolo de orice înţelenire în limitele lumii acesteia.
Când Hristos Îşi cheamă primii Apostoli, aceştia lasă tot şi Îi urmează: ies fără nici o ezitare din familiile lor (fiii lui Zevedeu îşi lasă tatăl în barcă; despre Sf Petru ştim că era căsătorit şi, prin tradiţie, avea şi copii, însă asta nu l-a împiedicat să reacţioneze cu aceeasi uşurinţă), renunţă fără nevoia unei justificări la meseriile de o viată (toţi sunt pescari, toţi sunt chiar la locul muncii lor) şi Îi urmează lui Hristos. Fragmentul asta al Evangheliei, în stridenţa simplităţii sale, ne aruncă în faţă o desavarsită deschidere faţă de chemarea şi hotărârea lui Dumnezeu.
Sfinţii Apostoli nu sunt oameni care se cunosc pe ei înşişi, nu sunt obsedaţi de ideea auto-definirii, nu se descriu în propriile procese mentale şi în faţa celorlalţi, ci rămân (până la vârsta bătrâneţii, în cazul Sf Petru) la nivelul copilului care aşteaptă să fie modelat. Domnul cheamă, ei urmează - şi asta pentru că ei nu se definesc, nu şi-au contruit, de-a lungul anilor, un idol din propria persoană, de care să se fi ataşat şi căruia să-i fi slujit. În felul acesta, ei rămân deschişi chemării Domnului şi ştiu că, răspunzând chemarii Lui, îşi asumă singura definire / definiţie a propriei persoane care nu este determinată de lumea zidită (nu este idol făcut din pământul zidit), ci este expresie a acelui nume de taină pe care Hristos îl va spune, la strângerea vremii, fiecărui suflet mântuit (numele fiind expresie a identităţii persoanei).
În genere, pe măsură ce trec anii, ne lansăm într-o cursă nebună a auto-definirii; perspectiva tot mai concretă a morţii, a nimicului în care se va desprinde toată încrengatura de procese psihice, fizice, mentale pe care o numim în mod curent ‘eu’ ne determină să ne scufundam într-o mlaştină a definiţiilor, până acolo încât ajungem să ne definim nu numai pozitiv, ci chiar prin prisma fricilor noastre, a neputintelor sau eşecurilor personale. Deseori, înseşi patimile care ne-au stăpânit ani de-a rândul ne devin intim personale şi sfârşim definindu-ne prin patimile noastre, adică, paradoxal, prin tocmai sursele morţii noastre duhovniceşti.
Procesul ăsta de auto-definire înseamnă, în fapt, o închidere faţă de ceilalţi şi, implicit, o închidere faţă de Dumnezeu. Şi astfel, o chemare de felul celei la care au răspuns Sfinţii Apostoli nu mai ajunge la inima omului care deja s-a auto-definit. Cel care a hotărât deja ce este / ce nu este, cel care şi-a dat definiţia singur şi şi-a acordat singur un nume (o identitate) nu mai poate răspunde chemarii lui Dumnezeu şi nu se mai poate lăsa definit de mâna Lui, pentru că asta implică a renunţa la idolul propriei identităţi. În definitiv, este aceeaşi veche poveste a lui Adam, care se defineşte el însuşi, lipsindu-se de identitatea întru care l-ar fi crescut Ziditorul său.
Aceasta ultimă, desavarşită identitate, pe care numai Ziditorul o ştie şi pe care ne este rânduit să o descoperim numai la final, este forma fiecăruia dintre noi de a fi Însăşi Biserica, în deplinătatea ei.
Thursday, 1 July 2010
mai multe despre duhovnicul meu (II)
pentru ca de cateva nopti scriu, scriu la 'The Implicit Apophatic Theology of Dada' (ma doare capul!), nu am avut vreme sa generez nimic altceva (exceptand drag-drag-drag si o nevoie tot mai copilaroasa si mai abrupta de a face oamenii sa rada si sa fie mai voiosi, mai cu chef, mai cu hei-rup!)
mai postez fragmentul asta si, posibil, inca unul maine; apoi, gata, se apropie venirea in tara, stiu ca ma revad cu duhovnicul si scapati de subiectul asta pentru 2-3 luni.
azi am fost la un seminar de e-safety ref facebook, twitter si alte cele: m-am ales cu o justificare a tuturor fricilor si crizelor de paranoia pe care le aveam / am aflat ca va pot da in judecata daca postati fotos cu mine pe contul vostru de facebook fara acordul meu (se cheama cyberbullying si stiu si numarul legii, asa ca nu ma puneti la incercare!) / si, in sfarsit!, am aflat ce inseamna 'lol' (ce vreti, sunt mai incet...)
---
dincolo de astea, va rog sa cititi lent randurile de mai jos; sunt multe pe care, in timp, le-am mai vorbit cu voi la spovedanie sau in afara; nu sunt lucruri neaparat practice, insa sunt gandurile unui duhovnic despre duhovnicie si va pot fi de folos intr-un fel mai larg, ajutandu-va sa va formati o anume atitudine, un anumit 'cadru' in care sa intelegeti spovedania un pic altfel.
altfel, adica nu in termenii acestei lumi imediate, cu realitatea ei (si a mea) fizica, pshihica si culturala. altfel, in sensul ca - suna ciudat - dar la spovedanie, ochii nostri (si ai mei, si ai vostri) nu trebuie sa fie pe noi, cei de aici/acum, pentru ca nu eu, cel de aici/acum, sunt subiectul spovedaniei, ci eu, acela intru care trebuie sa devin. prin Domnul, intru Domnul.
imbratisez in Domnul.
---
Mărturisirea este o nevoinţă, iar rostul acestei nevoinţe este ca bătrânul – duhovnicul să intuiască în scaunul de spovedanie, prin mărturisirea gândurilor pe care o face fiul, tocmai rânduielile ‘cultului’ adus idolilor pe care fiul îi ridică permanent în sufletul său şi care riscă să ia locul Adevăratului Dumnezeu, Cel neştiut, neajuns, necuprins cu gândul.
Mândria duce la graba de a atinge desăvârşirea, iar graba atrage nevoia fiului de a cimenta, de a se focaliza duhovniceşte asupra unei forme exacte, definite a lui Dumnezeu, dar şi, implicit, a omului. Duhovnicul este cel care surprinde tocmai momentele cimentării acestor desfigurări ale Realităţilor absolute, nedefinibile, şi le scurtcircuitează. În felul ăsta, îl forţează permanent pe fiu să se menţină pe calea grea, smerită a întunericului necunoaşterii lui Dumnezeu, necunoaştere care ascunde în sine, în fapt, singura lumină a cunoaşterii lui Dumnezeu care este accesibilă omului în existenţa sa pământească.
Duhovnicul îl deprinde pe ucenic să-I slujească Adevăratului, Cunoscutului-prin-Revelaţie, dar Dincolo-de-cunoaştere Dumnezeu şi îi anulează leneşele slujiri idoleşti în care cade, paradoxal, tocmai în numele slujirii lui Dumnezeu şi care se ascund sub aparenţa obişnuinţelor, logicii şi spiritualităţii proprii, unice a fiului. Duhovnicul îl deprinde pe ucenic cu un nou fel de viaţă care, deşi nu-i este proprie momentan, este singurul şi adevăratul ‘uz cultic’ pentru slujirea Singurului şi Adevăratului Dumnezeu. De aici şi realitatea că duhovnicul este preot-slujitor al lui Dumnezeu în biserica inimii fiului său.
Lucrarea duhovnicului nu iese în nici un fel din tiparul lucrării la care este chemat fiecare om, cleric sau laic; însă, ca şi monahul, preotul-duhovnic îşi asumă o anumită cale, un mod specific de a împlini această lucrare, spre care îşi canalizează întreaga viaţă. În plus, tot ca în monahism, calea este asumată sub forma unei promisiuni, a unei responsabilizări clare, conştiente faţă de Dumnezeu şi de aproapele. Din acest motiv, duhovnicia, ca şi monahismul, sunt veritabile Taine, cu nimic sub Taina Cununiei sau a Preotiei. Legătura care se crează între duhovnic şi fiul duhovnicesc este o taină în sine, o relaţie a cărei funcţionalitate este deplin condiţionată de prezenţa permanentă între cei doi a lui Dumnezeu.
Duhovnicia este taină, pentru că in scaunul spovedaniei se naşte adevăratul Om. Din braţele duhovnicului, Omul îşi primeşte treptat adevărata, autentica sa fire. Prin duhovnic, individul amorf, înstrăinat de Dumnezeu şi de sine însuşi, îşi primeste în mod neştiut numele, acel nume tainic pe care îl va purta în veşnicie, numele Persoanei întru care devine.
Unirea dintre duhovnic şi fiul duhovnicesc este un schimb reciproc de viaţă, o vărsare din unul într-altul altul, o iubire duhovnicească al cărei chip direct, nemijlocit, este iubirea din sânul Preasfintei Treimi.
mai postez fragmentul asta si, posibil, inca unul maine; apoi, gata, se apropie venirea in tara, stiu ca ma revad cu duhovnicul si scapati de subiectul asta pentru 2-3 luni.
azi am fost la un seminar de e-safety ref facebook, twitter si alte cele: m-am ales cu o justificare a tuturor fricilor si crizelor de paranoia pe care le aveam / am aflat ca va pot da in judecata daca postati fotos cu mine pe contul vostru de facebook fara acordul meu (se cheama cyberbullying si stiu si numarul legii, asa ca nu ma puneti la incercare!) / si, in sfarsit!, am aflat ce inseamna 'lol' (ce vreti, sunt mai incet...)
---
dincolo de astea, va rog sa cititi lent randurile de mai jos; sunt multe pe care, in timp, le-am mai vorbit cu voi la spovedanie sau in afara; nu sunt lucruri neaparat practice, insa sunt gandurile unui duhovnic despre duhovnicie si va pot fi de folos intr-un fel mai larg, ajutandu-va sa va formati o anume atitudine, un anumit 'cadru' in care sa intelegeti spovedania un pic altfel.
altfel, adica nu in termenii acestei lumi imediate, cu realitatea ei (si a mea) fizica, pshihica si culturala. altfel, in sensul ca - suna ciudat - dar la spovedanie, ochii nostri (si ai mei, si ai vostri) nu trebuie sa fie pe noi, cei de aici/acum, pentru ca nu eu, cel de aici/acum, sunt subiectul spovedaniei, ci eu, acela intru care trebuie sa devin. prin Domnul, intru Domnul.
imbratisez in Domnul.
---
Mărturisirea este o nevoinţă, iar rostul acestei nevoinţe este ca bătrânul – duhovnicul să intuiască în scaunul de spovedanie, prin mărturisirea gândurilor pe care o face fiul, tocmai rânduielile ‘cultului’ adus idolilor pe care fiul îi ridică permanent în sufletul său şi care riscă să ia locul Adevăratului Dumnezeu, Cel neştiut, neajuns, necuprins cu gândul.
Mândria duce la graba de a atinge desăvârşirea, iar graba atrage nevoia fiului de a cimenta, de a se focaliza duhovniceşte asupra unei forme exacte, definite a lui Dumnezeu, dar şi, implicit, a omului. Duhovnicul este cel care surprinde tocmai momentele cimentării acestor desfigurări ale Realităţilor absolute, nedefinibile, şi le scurtcircuitează. În felul ăsta, îl forţează permanent pe fiu să se menţină pe calea grea, smerită a întunericului necunoaşterii lui Dumnezeu, necunoaştere care ascunde în sine, în fapt, singura lumină a cunoaşterii lui Dumnezeu care este accesibilă omului în existenţa sa pământească.
Duhovnicul îl deprinde pe ucenic să-I slujească Adevăratului, Cunoscutului-prin-Revelaţie, dar Dincolo-de-cunoaştere Dumnezeu şi îi anulează leneşele slujiri idoleşti în care cade, paradoxal, tocmai în numele slujirii lui Dumnezeu şi care se ascund sub aparenţa obişnuinţelor, logicii şi spiritualităţii proprii, unice a fiului. Duhovnicul îl deprinde pe ucenic cu un nou fel de viaţă care, deşi nu-i este proprie momentan, este singurul şi adevăratul ‘uz cultic’ pentru slujirea Singurului şi Adevăratului Dumnezeu. De aici şi realitatea că duhovnicul este preot-slujitor al lui Dumnezeu în biserica inimii fiului său.
Lucrarea duhovnicului nu iese în nici un fel din tiparul lucrării la care este chemat fiecare om, cleric sau laic; însă, ca şi monahul, preotul-duhovnic îşi asumă o anumită cale, un mod specific de a împlini această lucrare, spre care îşi canalizează întreaga viaţă. În plus, tot ca în monahism, calea este asumată sub forma unei promisiuni, a unei responsabilizări clare, conştiente faţă de Dumnezeu şi de aproapele. Din acest motiv, duhovnicia, ca şi monahismul, sunt veritabile Taine, cu nimic sub Taina Cununiei sau a Preotiei. Legătura care se crează între duhovnic şi fiul duhovnicesc este o taină în sine, o relaţie a cărei funcţionalitate este deplin condiţionată de prezenţa permanentă între cei doi a lui Dumnezeu.
Duhovnicia este taină, pentru că in scaunul spovedaniei se naşte adevăratul Om. Din braţele duhovnicului, Omul îşi primeşte treptat adevărata, autentica sa fire. Prin duhovnic, individul amorf, înstrăinat de Dumnezeu şi de sine însuşi, îşi primeste în mod neştiut numele, acel nume tainic pe care îl va purta în veşnicie, numele Persoanei întru care devine.
Unirea dintre duhovnic şi fiul duhovnicesc este un schimb reciproc de viaţă, o vărsare din unul într-altul altul, o iubire duhovnicească al cărei chip direct, nemijlocit, este iubirea din sânul Preasfintei Treimi.
Subscribe to:
Posts (Atom)
