strecor un fragment dintr-un text in lucru, ceva la care tot migalesc de mai bine de 2 ani; material am suficient, insa trebuie extins si curatat de o sumedenie de buruieni - odata, curand, va trebui sa-mi iau doua saptamani numai pentru asta.
fragmentul de mai jos e dintr-un capitol despre parintele duhovnicesc: nu, nu este un apropos / este o expresie a nesfarsitului dor care m-a cuprins astazi de propriul meu duhovnic, de bunatatea si dragostea si delicatetea lui fara margine.
imbratisez.
---
Duhovnic inseamna participare la viata fiului, nu la viata exterioara, mentinuta prin activitatea intestinelor si a plamanilor, nici la cea psihologica, gestionata de creier, sistem nervos si caracteristici genetice, ci la acea viaţă care e răsfrângerea, reflectarea Vieţii Dumnezeieşti în sufletul omului. Duhovnic inseamna a te aduce pe aceeaşi treaptă cu fiul în urcuşul scării spre Dumnezeu, asumându-ţi toate riscurile implicate, şi asta deşi eşti cu mult mai sus, după cuvântul Părinţilor chiar la capătul scării. Duhovnic nu înseamnă îndrumător intelectual, nici juridic, nici administrativ şi nici măcar afectiv. Duhovnic înseamnă să devii purtătorul – şi coresponsabil – sufletului fiului duhovnicesc şi să duci lupta pentru mântuirea acestui suflet care ţi-a devenit propriu.
Duhovnicul e mai degraba mamă – Pr. Sofronie, Sf. Ambrozie, Pr. Arsenie Papacioc + Duhovnicul este, prin insasi natura menirii sale, o forta feminina, ceea ce – corelat cu statutul sau de parinte – atrage in mod firesc maternitatea sa in relatia cu fiii duhovnicesti. Niciodata, duhovnicul nu va putea – in sensul ca nu va avea abilitatea, nu va fi capabil – sa reflecte inflexibilitatea seturilor de reguli si canoane cu care este, aparent, inlantuit; din aceasta inlantuire il va elibera intotdeauna dragostea, participarea reala la neputintele si implinirile fiului, astfel ca duhovnicul va fi obligatoriu expresia pura a exceptiei, a duhului – nicicum a literei – a acelei iconomii de-viata-facatoare care se face “tuturor, toate, macar ca va mantui pe unul” – Pr. Schmemann.
(smerenia de a te sti om, partas aceleiasi firi cu cel care se marturiseste; sa simti privirea lui Dumnezeu in ceafa atunci cand cel din fata ta se marturiseste si sa auzi cuvantul Lui ‘daca esti fara de vina, arunca piatra’; spovedania celui din fata mea este un moment de judecata pentru mine insumi, pentru ca instinctiv, condamn pacatele lui, insa ma stiu legat duhovniceste de constientizarea propriilor pacate – stiu ca ar trebui sa condamn, dar ca nu o pot face, de vreme ce eu insumi sunt partas aceleiasi stari de pacatosenie; in spovedanie, fiul ingenunchiaza vazut in fata duhovnicului, dar, pe masura coborarii in mizeria pacatelor marturisite, duhovnicul insusi ingenunchiaza, nevazut, in fata lui Dumnezeu si, cu cat se smereste vazut prin marturisire fiul in fata duhovnicului, cu atat se umileste nevazut sufletul duhovnicului in fata lui Dumnezeu)
Tuesday, 29 June 2010
Monday, 28 June 2010
trei lucruri azi - doi:
pornind de la insemnarile Sfantului Isaac Sirul: o rugaciune de post, f aproape de starea reala a multora dintre noi / eu inaintea tuturor. imbratisez.
Friday, 25 June 2010
de ce?
de cateva saptamani, citesc din greu la dadaishti, ptr ca - in creierul meu dubios - e ceva esentzial / ceva ca un fundament al umanului in gargara asta avangardista. cred ca avangarda adevarata nu are nimic de a face cu arta, ci are de a face exclusiv cu omul; iar cand ceva are de-a face cu omul, are de-a face - implicit, indiferent daca e conshtientizat / asumat sau nu - cu Prototipul al carui chip este omul.
desigur, pot fi ushor rejectabil: sunt, in definitiv, ceea ce sunt si, in consecinta, vesnic susceptibil de a-mi fi fost spalat creierul (in sensul pozitiv al afirmatiei, as vrea eu - va datzi seama? ce frumoasa imagine, ce plasticitate, ce minunatzie - un creier peste care se revarsa asa, o apa miraculoasa, care il mangaie si-l patrunde pana in maduva lui, lasand in urma un creier nou, un creier transparent, facut din ceva delicat si sfant: un creier coagulat din mir, un creier ca o pace densa, materiala) - DAR sa revin: imi dau seama de situatie, insa - mai mult sau mai putin paradoxal - asumandu-mi povestea asta, simt ca am si depasit-o cumva.
mi-am notat mai multe lucruri despre dada si duhovnicie (am si o motivatie lumeasca: doua conferinte in septembrie, la universitatile din Durham si St Andrews, la care trebuie sa prezint lucrari dsp teologie vs literatura) - o parte dintre aceste notatzii, aberante as they may be, o sa le expun / extind si aici, in spatziul mai multor postari.
"de ce?" - acesta e subiectul postarii. de ce sa le expun intr-un spatiu semi-public? simply put, pentru ca daca nu as face-o, as falsa. as vrea teribil sa fiu 'pur', sa pot nega totul si sa raman cu Dumnezeu in cap, intr-o forma esentializata, absoluta, fara impuritati din lumea zidita: nu sunt ironic, nimic nu-mi topeste inima mai mult decat intuitia unei zile in care Il voi avea pe Domnul tot in inima: dintr-odata, complet, o supra-doza de sfintenie care sa anihileze toata ne-desavarsirea / provizoratul / intermediarul / compromisul care ma definesc acum si sa instaleze (to download) un program nou, ceva minunat de frumos, indescriptibil de inalt, necuprins de bun si liber.
imi doresc asta: de asta sunt ceea ce sunt: spre asta ma indrept si eu / si lumea intreaga, intr-un fel sau altul.
insa a spune ca sunt deja acolo / a nega intermediarul in care sunt si in care, sigur, voi muri: asta inseamna a falsa, a confunda Destinatia cu o etapa. si asta inseamna a lua un idol si a-l ridica la rang de dumnezeu.
sunt nesigur si vreau sa stiti asta: e firesc, e starea 'data' a fiecaruia dintre oameni sa fim nesiguri pana la capat (era un parinte in Pateric care nici in vazduh, inaltandu-i-se sufletul catre Domnul, nu si-a afirmat mantuirea, ci a amanat totul pana a ajuns inaintea lui Hristos) / am momente (multe si adanci) de necredinta, de disparitie a sensului, de respingere a suferintelor / tristetilor / a crucii, in definitiv. DAR, daca Hristos Insusi a cerut 'sa treaca' de la El paharul Rastignirii, cum as putea eu ('eu' fiind oricare dintre oameni) sa am pretentia de a fi mai puternic decat Mantuitorul Insusi?
e o mare nebunie asta. o nebunie venita dintr-o mandrie subtila, o incredere prea mare in noi insine. si o nebunie care produce atata suferinta... absolut inutila, absolut nejustificata: o suferinta care nu e de la Hristos, o tristete care inabusha, sufoca viata duhovniceasca. pentru ca noua, tuturor, mai ales astazi, ne trebuie AER, ne trebuie libertate, avem nevoie de spatiu inainte.
iar fara spatiul asta inainte, ratam sa intzelegem ca viata e o perspectiva mereu-mereu inepuizabila (ca o vale larga, nesfarsit de larga, vazuta din varful dealului), neatinsa de ani, neatinsa de greseli din urma, neatinsa de rani invechite... de unde atatea pretentzii pentru niste suflete amarate si plapande ca ale noastre? de unde atatea asteptari de la niste zgribulitzi in lumea asta ca niste prunci inghetzatzi, ramashi iarna afara, prin nametzi?
viata asta e un interval deschis, niciodata limitat de nimic, de absolut nimic: si e atata bucurie in asta, e atata drag de Domnul daca ne intoarcem la realitatea asta - omul e cu adevarat desprins de orice forma de determinism, pentru ca suntem chip al lui Dumnezeu si viata Lui este, in mantuire, viata noastra - asha nesfarshit de bogata e viata, asha definitiv ne-legata de trecerea anilor, de pierderea joburilor, de rani care dor: multe, foarte multe dor, dar nimic nu ucide daca ne pitulim bine-bine la umbra Crucii, stranshi tare-tare unii-ntr-altzii, atat de stranshi incat sa fim una.
of: pana la urma, raspunsul la intrebarea asta - 'de ce?' sa scriu aici despre arta (sub orice forma) sau orice altceva ne-legat de Domnul - este: ca sa shtitzi ca si eu, ca si voi, ca si omenirea intreaga, permanent dibuiesc drumul si permanent ma impiedic: dar asta e firesc, e atat de firesc cum e respiratzia.
desigur, cand respiratzia nu ne va mai fi fireasca, atunci - cu mila Domnului - nici dibuitul si nici impiedicarile nu ne vor mai fi firesti. dar, pana atunci, jos cu pretentziile, jos cu nasul (duhovnicesc) pe sus, ptr ca nu ne alegem decat cu standarde imposibile si cu un cerc vicios de regrete nesfarsite si o colectie de rani si suferinte.
---
inchei postarea asta (dadaista in lipsa ei de structura) cu o mentziune: mai devreme am facut o greseala (intentzionata, ca sa-mi servesc ocazia de a scrie incheierea asta) - m-am referit la arta (si orice altceva) ca fiind, potential, ne-legate de Domnul.
dragilor, eu nu cred ca ceva din ce face omul poate fi separat de Domnul; poate fi, cel mult, separat de religie - dar Domnul si religia sunt doua lucruri (uriash de) diferite. dar, despre asta, alta data.
---
deocamdata, imbratishez.
noapte buna.
desigur, pot fi ushor rejectabil: sunt, in definitiv, ceea ce sunt si, in consecinta, vesnic susceptibil de a-mi fi fost spalat creierul (in sensul pozitiv al afirmatiei, as vrea eu - va datzi seama? ce frumoasa imagine, ce plasticitate, ce minunatzie - un creier peste care se revarsa asa, o apa miraculoasa, care il mangaie si-l patrunde pana in maduva lui, lasand in urma un creier nou, un creier transparent, facut din ceva delicat si sfant: un creier coagulat din mir, un creier ca o pace densa, materiala) - DAR sa revin: imi dau seama de situatie, insa - mai mult sau mai putin paradoxal - asumandu-mi povestea asta, simt ca am si depasit-o cumva.
mi-am notat mai multe lucruri despre dada si duhovnicie (am si o motivatie lumeasca: doua conferinte in septembrie, la universitatile din Durham si St Andrews, la care trebuie sa prezint lucrari dsp teologie vs literatura) - o parte dintre aceste notatzii, aberante as they may be, o sa le expun / extind si aici, in spatziul mai multor postari.
"de ce?" - acesta e subiectul postarii. de ce sa le expun intr-un spatiu semi-public? simply put, pentru ca daca nu as face-o, as falsa. as vrea teribil sa fiu 'pur', sa pot nega totul si sa raman cu Dumnezeu in cap, intr-o forma esentializata, absoluta, fara impuritati din lumea zidita: nu sunt ironic, nimic nu-mi topeste inima mai mult decat intuitia unei zile in care Il voi avea pe Domnul tot in inima: dintr-odata, complet, o supra-doza de sfintenie care sa anihileze toata ne-desavarsirea / provizoratul / intermediarul / compromisul care ma definesc acum si sa instaleze (to download) un program nou, ceva minunat de frumos, indescriptibil de inalt, necuprins de bun si liber.
imi doresc asta: de asta sunt ceea ce sunt: spre asta ma indrept si eu / si lumea intreaga, intr-un fel sau altul.
insa a spune ca sunt deja acolo / a nega intermediarul in care sunt si in care, sigur, voi muri: asta inseamna a falsa, a confunda Destinatia cu o etapa. si asta inseamna a lua un idol si a-l ridica la rang de dumnezeu.
sunt nesigur si vreau sa stiti asta: e firesc, e starea 'data' a fiecaruia dintre oameni sa fim nesiguri pana la capat (era un parinte in Pateric care nici in vazduh, inaltandu-i-se sufletul catre Domnul, nu si-a afirmat mantuirea, ci a amanat totul pana a ajuns inaintea lui Hristos) / am momente (multe si adanci) de necredinta, de disparitie a sensului, de respingere a suferintelor / tristetilor / a crucii, in definitiv. DAR, daca Hristos Insusi a cerut 'sa treaca' de la El paharul Rastignirii, cum as putea eu ('eu' fiind oricare dintre oameni) sa am pretentia de a fi mai puternic decat Mantuitorul Insusi?
e o mare nebunie asta. o nebunie venita dintr-o mandrie subtila, o incredere prea mare in noi insine. si o nebunie care produce atata suferinta... absolut inutila, absolut nejustificata: o suferinta care nu e de la Hristos, o tristete care inabusha, sufoca viata duhovniceasca. pentru ca noua, tuturor, mai ales astazi, ne trebuie AER, ne trebuie libertate, avem nevoie de spatiu inainte.
iar fara spatiul asta inainte, ratam sa intzelegem ca viata e o perspectiva mereu-mereu inepuizabila (ca o vale larga, nesfarsit de larga, vazuta din varful dealului), neatinsa de ani, neatinsa de greseli din urma, neatinsa de rani invechite... de unde atatea pretentzii pentru niste suflete amarate si plapande ca ale noastre? de unde atatea asteptari de la niste zgribulitzi in lumea asta ca niste prunci inghetzatzi, ramashi iarna afara, prin nametzi?
viata asta e un interval deschis, niciodata limitat de nimic, de absolut nimic: si e atata bucurie in asta, e atata drag de Domnul daca ne intoarcem la realitatea asta - omul e cu adevarat desprins de orice forma de determinism, pentru ca suntem chip al lui Dumnezeu si viata Lui este, in mantuire, viata noastra - asha nesfarshit de bogata e viata, asha definitiv ne-legata de trecerea anilor, de pierderea joburilor, de rani care dor: multe, foarte multe dor, dar nimic nu ucide daca ne pitulim bine-bine la umbra Crucii, stranshi tare-tare unii-ntr-altzii, atat de stranshi incat sa fim una.
of: pana la urma, raspunsul la intrebarea asta - 'de ce?' sa scriu aici despre arta (sub orice forma) sau orice altceva ne-legat de Domnul - este: ca sa shtitzi ca si eu, ca si voi, ca si omenirea intreaga, permanent dibuiesc drumul si permanent ma impiedic: dar asta e firesc, e atat de firesc cum e respiratzia.
desigur, cand respiratzia nu ne va mai fi fireasca, atunci - cu mila Domnului - nici dibuitul si nici impiedicarile nu ne vor mai fi firesti. dar, pana atunci, jos cu pretentziile, jos cu nasul (duhovnicesc) pe sus, ptr ca nu ne alegem decat cu standarde imposibile si cu un cerc vicios de regrete nesfarsite si o colectie de rani si suferinte.
---
inchei postarea asta (dadaista in lipsa ei de structura) cu o mentziune: mai devreme am facut o greseala (intentzionata, ca sa-mi servesc ocazia de a scrie incheierea asta) - m-am referit la arta (si orice altceva) ca fiind, potential, ne-legate de Domnul.
dragilor, eu nu cred ca ceva din ce face omul poate fi separat de Domnul; poate fi, cel mult, separat de religie - dar Domnul si religia sunt doua lucruri (uriash de) diferite. dar, despre asta, alta data.
---
deocamdata, imbratishez.
noapte buna.
furci si garduletele
pe parintele Arsenie il iubesc ca pe putin altii. pentru ca e bun. si bland. si nu ma tine la distanta, cu canoanele pe post de furca lunga cu care tii la distanta animalul.
il iubesc pentru ca simt ca ma iubeste si el. si pentru ca, netrasandu-si gardulete de aparare in jurul lui / si nemarcand un teritoriu duhovnicesc in care sa se puna la adapost de mine si pacatele mele, e ca si cum m-a luat in spinare. si-a asumat ca exist si eu, asa cum sunt, si ca Hristos a murit si pentru mine (sau mai ales pentru mine) si merge inainte asa, cu mine in spate.
lipsa asta a 'asigurarilor', ne-punerea asta la adapost il face un mic hristos, un mic rastignit, dupa chipul Unicului Rastignit: pentru ca si el, ca si Hristos, isi rastigneste siguranta si-si risca mantuirea pentru a nu pierde pe nimeni, pentru a purta pe toti, duhovniceste, in spinarea sa.
si ce ton bun are; si cum iti topeste inima numai sa-i citesti cuvintele - in lumea in care traim noi azi, numai sa simti bunatatea asta si esti cucerit - oare cum va fi cand Il vom intalni pe Domnul, despre care stim ca Dragoste este si singur bun?
o parte din inima mea freamata de nerabdare, stiindu-L pe Domnul / cealalta parte a inimii se usuca de mahnire, stiindu-ma pe mine.
il iubesc pentru ca simt ca ma iubeste si el. si pentru ca, netrasandu-si gardulete de aparare in jurul lui / si nemarcand un teritoriu duhovnicesc in care sa se puna la adapost de mine si pacatele mele, e ca si cum m-a luat in spinare. si-a asumat ca exist si eu, asa cum sunt, si ca Hristos a murit si pentru mine (sau mai ales pentru mine) si merge inainte asa, cu mine in spate.
lipsa asta a 'asigurarilor', ne-punerea asta la adapost il face un mic hristos, un mic rastignit, dupa chipul Unicului Rastignit: pentru ca si el, ca si Hristos, isi rastigneste siguranta si-si risca mantuirea pentru a nu pierde pe nimeni, pentru a purta pe toti, duhovniceste, in spinarea sa.
si ce ton bun are; si cum iti topeste inima numai sa-i citesti cuvintele - in lumea in care traim noi azi, numai sa simti bunatatea asta si esti cucerit - oare cum va fi cand Il vom intalni pe Domnul, despre care stim ca Dragoste este si singur bun?
o parte din inima mea freamata de nerabdare, stiindu-L pe Domnul / cealalta parte a inimii se usuca de mahnire, stiindu-ma pe mine.
Pr Arsenie Papacioc
Trebuie sa ştii sa mori şi sa înviezi în fiecare zi. Pentru ca viata înseamna moarte continua – Interviu cu Pr. Arsenie Papacioc cu prilejul împlinirii a 95 de ani de viaţă (I)
Părintele Arsenie nu îmbătrâneşte. Secretul? Ni‑l spune tot dânsul: să ai la tinereţe puţină bătrâneţe, că atunci sigur vei avea la bătrâneţe multă tinereţe. Un sfat pe care nu ai cum să nu îl urmezi dacă cel care ţi‑l dă e nonagenar, după o experienţă de decenii în puşcăriile comuniste.
Ce le recomandaţi în primul rând creştinilor care doresc să sporească în viaţa duhovnicească?
Eu recomand o stare de veselie interioară, lăuntrică, din inimă, o stare ce înseamnă rugăciune neîncetată. O stare de veselie adevărată, degajată de problemele vieţii, de problemele cărărilor vieţii, ale unuia şi ale altuia. O stare de veselie, cu orice chip. Dacă‑i întristare, se clocesc ouăle diavolului. E o stare de absenţă, de întunecare. Dacă un om nu moare de pe poziţia de trăire, de înălţare, de steag, toată creaţia suferă. Noi trăim într‑o mare unitate, toată creaţia lui Dumnezeu este o unitate. Daca ne despărţim de marea unitate, suntem pe poziţie de anulare, de autoanulare. Deci, recomand o poziţie de trăire. Pentru că tragedia întregii lumi trebuie plânsă ca propriile noastre păcate. Şi starea de rugăciune înseamnă o stare de prezenţă. Eu ca duhovnic ce toată ziua stau de vorbă cu lumea care are nevoie de verticalitate, nu recomand nevoinţe. Recomand o stare de prezenţă permanentă, care înseamnă recunoaşterea forţelor de bine din tine.
Aţi cunoscut astfel de oameni care aveau o asemenea stare de prezenţă continuă?
Asta este o întrebare la care nu se poate răspunde întru totul. Oamenii îşi păstrează ascunsă viaţa lor. Am trăit în puşcării 14 ani; am stat cu fel de fel de conducători ticăloşi. Eram într‑o anumită relaţie şi cu Părintele Dumitru Stăniloae, bineînţeles respectând proporţiile, căci eram un prichindel pe lângă el. La procesul Rugului Aprins – am fost amândoi în acelaşi lot – el s‑a purtat cam şovăielnic. Dar când a intrat în temniţă, când a întâlnit acolo mari trăitori care erau de 20 de ani în închisoare, care cunoşteau Noul Testament aproape pe de rost – puţini erau care nu ştiau toate scrierile sfântului Ioan Evanghelistul – părintele Stăniloae a rămas impresionat.
Eu am multe arestări, iar la Rugul Aprins am fost condamnat 40 de ani. Vasile Voiculescu, Dumitru Stăniloae, Alexandru Mironescu şi toţi ceilalţi au primit câte 15 ani. Mie mi‑au dat 40 de ani. Sigur că m‑am distrat când m‑au condamnat, dar m‑a costat. Că mă tratau peste tot ca pe un mare criminal. Chiar la Jilava un căpitan m‑a întrebat în timp ce mă dezbrăca şi mă tundea: „Ce‑ai făcut, mă?” „N‑am făcut nimica, mă!”, i‑am zis eu. „Mă, dacă nu făceai nimic te condamna la 10‑15 ani, dar 40 de ani…” Vedeţi, dacă nu făceam nimic, tot mă condamna la 10‑15 ani. S‑a dat de gol, ştiţi. Iată cu cine‑aveam de‑a face. Iată cine te dezbrăca, iată cine te omora… Important este ca tu să ai o poziţie de prezenţă. Nu m‑au omorât, deşi mă urmăreau, mă băgau pe la răcitor, la camere frigorifice. În trei zile mureai, după socoteala lor. N‑am murit în trei zile. Mi‑au dat cinci. N‑am murit în cinci zile. Mi‑au dat şapte, n‑am murit. N‑a vrut Dumnezeu. Dar a fost greu. Important este ca acolo unde eşti să fii prezent! Şi, fie ce‑o fi, de acum. Om sunt, un pai în vânt. Nu mai conta moartea, fraţilor. Moartea era salvare! Dar există un duh, o linie, o rază de viaţă în om care nu cedează. Şi n‑avem alt ideal decât de‑a ne hărăzi Dumnezeu fericirea să murim chinuiţi şi sfârtecaţi pentru scânteia de adevăr ce ştiam c‑o avem în noi, pentru a cărui apărare vom porni la încleştare cu stăpânitorii puterilor întunericului, pe viaţă şi pe moarte. Asta‑i deviza fiecărui creştin. Dacă nu‑i aşa, atunci „mortua est”! În tinereţe eram singurul din sat care mergeam la biserică. Nu babă, nu moş, nu nimica, eram eu singur. Şi a zis preotul: „Am şi eu unul care vine la biserică, dar nici el nu stă pân’ la sfârşit”. Eu când am auzit vorba asta… Nu ştiam, eram un copil. Când începea predica, credeam că s‑a terminat totul. Nu ştiam eu de Liturghie, eram copil. De atunci n‑am mai ieşit din biserică până nu ieşea şi preotul, să fiu sigur că s‑a terminat. Eu sunt macedonean după tată. Tatăl bunicului meu a fost preot în Macedonia, de unde şi numele de Papacioc. La origine, ne‑a chemat Albu. În sfârşit… nu facultăţi, nu academii, nimic nu te formează cât o stare de prezenţă continuă: ca închisorile, ca suferinţa. Este o mare greşeală dacă o ignoră cineva. Când Mântuitorul era pe lacul Ghenizaret, cu apostolii, a zis „Să mergem pe ţărmul celălalt”. S‑a culcat în corabie – în timpul ăsta valurile creşteau. „Doamne, Doamne, scoală că pierim!”, au strigat apostolii. „Vă şi vedeaţi pe fundul mării cu Mine cu tot!”. Adică: „N‑am spus Eu bine, să mergem pe malul celălalt? Voiaţi fără valuri? Voiaţi fără încercări?” Păi nu se poate. Pentru că, practic, toate astea îţi topesc mai mult inima spre marile puteri, spre Dumnezeu.
Cu alte cuvinte, Preacuvioase Părinte, cine fuge de Cruce fuge de Dumnezeu!
Toţi Sfinţii Părinţi spun lucrul acesta. Aşa că nu ignoraţi, nu refuzaţi suferinţa. Nu căutaţi Crucea, dar dacă vine, ţineţi‑o! Mântuitorul Hristos n‑a vrut Crucea, dar când I S‑a dat n‑a mai lepădat‑o. N‑a cedat deloc. L‑au jupuit, dar n‑a cedat. N‑a zis deloc precum vroiau duşmanii Lui. Aşa că numai şi numai prin Cruce putem ajunge la înviere, În concluzie, trebuie să ştii să mori şi să înviezi în fiecare zi. Pentru că viaţă înseamnă moarte continuă.
Nu se întâmplă nimic, absolut nimic, niciodată, fără voia lui Dumnezeu. Căci zice Mântuitorul: „Nu se mişcă fir de păr fără voia Mea”. Suntem conduşi, guvernaţi de Dumnezeu în toată mişcarea noastră. Deci trebuie să fim atenţi. în închisoare erau oameni de rugăciune. Am trăit cu ei, cu Valeriu Gafencu, cu Virgil Maxim… L‑am avut pe Virgil Maxim chiar în celulă. Am stat împreună, mi‑a fost aproape ca un ucenic. Am stat mult timp în doi, în celulă, la Aiud. Pe mine m‑au ţinut ani de zile la zarcă. Zarca era la Aiud o închisoare în închisoare. Nu ştiţi! Făcută de unguri pentru români. Acolo nu vedeam nimic. Ne scoteau afară zece minute pe lună. Vă daţi seama, erai cu totul suspendat de tot ce‑i materie! În asemenea condiţii, toţi creştinii aceştia se rugau. Dar care era intensitatea rugăciunii, asta e greu de apreciat – ca să satisfacem noi acum lumea curioasă de astăzi. Vă mai spun încă o dată: eu recomand o stare de veselie care înseamnă rugăciune neîncetată.
Preacuvioase Părinte Duhovnic, de ce Sfânta Liturghie este considerată cerul coborât pe pământ?
Sfânta Liturghie face abstracţie de la orice fel de comparaţie. Sfânta Liturghie este Cer, este Dumnezeu. În mâna omului, bineînţeles. E cel mai important, cel mai mare lucru posibil. Şi de multe ori mă gândesc ce cinste are omul. Pentru că Dumnezeu a creat două lucruri nemaipomenite, care nu se pot repeta. A creat o femeie distinsă care L‑a născut pe Dumnezeu şi a creat preoţia care‑L coboară de sus şi îl naşte din nou pe Sfânta Masă. Ce ziceţi de lucrul acesta? Nu e o coajă de pâine acolo, este un Dumnezeu, este o creaţie întreagă! Cum aş îndrăzni să o compar, cu cine, cu ce rugăciune, cu ce sfinţenie? Este chiar Dumnezeu, întru totul pe Sfânta Masă. Şi lucrarea aceasta o săvârşeşte omul! Pentru că fiinţa umană – aşa cum zice şi Sfântul Grigorie de Nyssa – este copleşitoare, de neînţeles. Dumnezeu are încă taine ascunse cu privire la om, pe care nu le cunosc nici îngerii. Omul este cu totul superior în creaţie. Lupta Satanei, asiduă şi chiar finală, este să nu recunoaştem că putem fi în asemănare cu Dumnezeu. Da, suntem creaţi aşa. Recunoaştem, nu recunoaştem, aşa suntem creaţi. Nimeni din creaţie nu‑i ca omul. El este singura verigă posibilă de legătură între Dumnezeu şi creaţie. Omul! Lui i s‑a încredinţat marea răspundere să supravegheze întreaga creaţie, el este stăpânul creaţiei. Omule, omule, uite pe cine bagi tu în iad! Pe tine, adică, atunci când mergi pe calea pierzării. Aşa că Liturghia, în sfârşit, nu‑i o lucrare omenească, ea este peste îngeri şi peste orice. Este chiar El. Da! „Eu sunt Cel ce sunt”, aici şi acum! Învierea lui Iisus Hristos s‑a făcut… Nu numai El a înviat. Toată creaţia a avut un moment de recucerire şi de reînviere. Dar toată gloria acestei nemaipomenite întâmplări, de care ne e şi frică să amintim, n‑ar fi fost aşa de valoroasă dacă n‑ar fi fost crucea mai întâi. Deci poziţia aceasta este: întâi suferinţa şi pe urmă plata. „Cine fuge de Cruce fuge de Dumnezeu”, zice Sfântul Teodor Studitul. Nu cer nimic altceva decât un pic de trezvie. Dumnezeu nu‑i supărat pe noi atât de mult pentru anumite greşeli, pe cât este de supărat că suntem nepăsători. Să nu amânăm trezirea duhovnicească. În ierarhia din Biserică nu împăratul sau patriarhul este cel mai mare. Cine este mai smerit, acela este mai mare în Biserică, în Împărăţia cerurilor. Să ştiţi că smerenia este singura cale de salvare.
Preacuvioase Părinte Arsenie, despre anii pe care i‑aţi petrecut în viaţa de pustie, ce ne puteţi spune?
Viaţa de pustie e atât de suspendată încât n‑ai putinţa să vezi ceva cu picioarele pe pământ, aşa că nu poată să înţeleagă cineva din afară ce se petrece la pustie. E o prezenţă şi o creaţie întreagă în inima şi în mişcarea pustnicului. Am avut în acei ani şi spaimă, dar m‑a ajutat Dumnezeu să îmi ţin prezenţa. Lupii erau foarte îndrăzneţi. Nu mă temeam de urşi ca de lupi. Pentru că lupii sunt flămânzi şi atacă în ceată. În pădure e mai uşor pentru tine că lupul nu are gâtul flexibil ca să se uite aşa, stânga‑dreapta. Are privirea directă. În pădure copacii îl păcălesc, el crede c‑ar fi oameni. Şi are o teamă. Am văzut la toate animalele că au o teamă de om. Au o teamă de moarte. Fie că făceam o mişcare să gonesc urşii, fie că făceam o mişcare să gonesc lupii, dar toţi se temeau. Chiar lupii ăştia obraznici. Da, nu a fost o problemă grea, asta. Dar te ţinea prezent. Te uitai în toate părţile, însă, fără discuţie, trebuie să recunosc – nu ştiu în ce măsură puteţi să mă‑nţelegeţi – că ne ţinea puterea lui Dumnezeu. Era o viaţă suspendată, desprinsă şi de cuvinte şi de înţelegerea oamenilor care n‑au trăit cât de cât, cu mare dăruire, mântuirea vieţii lor. Este greu să vorbeşti despre nişte lucruri de înălţime… Nu mai erai viu. Şi totuşi erai viu. Îmi amintesc multe: zăpadă, la un moment dat a nins, a nins patrusprezece zile, zi şi noapte. S‑a acoperit orice cărare, orice drum. Aveam un izvor la o distanţă cam de două sute de metri de coliba unde stăteam. Până la izvor erau şi lupi care pândeau căprioarele ce veneau să se adape. Dar eram şi eu tot o capră, ştiţi… Tot aveam nevoie de izvor. Iarna nu era o problemă, că era zăpadă şi topeai zăpadă. Câteodată când o topeai, ţi se înfigeau acele de brad în gât. Şi era atât de nesuferit! Sunt multe lucruri! Cum să exemplific, cum să le materializez? M‑am folosit mult. Dar nu eram un om al pustiei. Dacă nu ai o stare de smerenie, oriunde ai fi în viaţă, dar mai ales în puşcărie şi în pustie, n‑o duci.
Unde credeţi sfinţia voastră că a fost mai greu: la pustie sau în închisoare?
Acum, vă daţi seama, în închisoare nu credeau în Dumnezeu, nenorociţii de paznici. Şi erau foarte sălbăticiţi, îndârjiţi. La Aiud am avut un şef de gardieni acolo, la zarcă, se numea Biro. Pe ungureşte înseamnă primar. Era rău de tot. Să revin: cei de la puşcărie nu credeau în Dumnezeu. Şi erau primejdioşi. În pustiu luptai cu dracul. Dracul credea în Dumnezeu. Se temea de El. Puteai să‑l ţi pe diavol la distanţă, de aceea nu mă speriam. Că te trăgea, trăgea haina de sub tine, o blană de piele pe care stăteam lungit noaptea. Se întâmplau multe lucruri. Dar nu era primejdios. Eram totuşi liber. Şi oamenii nu preţuiesc viaţa de libertate. Mai mult, nu preţuiesc suflarea şi răsuflarea, că tot de la Dumnezeu sunt. Nu‑i supărat Dumnezeu pe noi atât de mult pentru păcate, cât este supărat că suntem nepăsători. Asta trebuie propovăduit la toată lumea. Şi vă spun şi eu vouă, acum, tot aşa. Faceţi act de prezenţă la Dumnezeu: „Doamne, Tu m‑ai făcut, Tu mă iei”. Ne‑a creat singuri numai pentru El, nu şi pentru dracul, pentru patimi. Nu ne jucăm cu timpul vieţii noastre. Am avut ocazie să fiu chemat de multe ori la căpătâi de morţi. Că eu, peste cinci ani, împlinesc o sută de ani de viaţă pe acest pământ. Am avut o viaţă trăită cu adevărat: puşcării, viaţă intensă, viaţă care măsura suflarea şi răsuflarea zi de zi, clipă de clipă chiar. Deci te obliga să iei o atitudine. Căci nu puteai să cedezi: era proba de credinţă sau de necredinţă. Nu te jucai. Dar nu m‑am folosit aşa, până în adâncul deliberativ al lucrurilor, ca la căpătâiul morţilor. Ţipete… sentimente omeneşti… muribunzii vedeau draci, aşa cum ştim că vin. Vedeau păcatele aşa cum le‑au făcut, nu cum le‑au spovedit. Și vroiau sa le spovedească, dar nu mai puteau… Înapoi nu se mai putea, căci venise aia, moartea. Moartea nu vine să‑i faci o cafea. Vă daţi seama ce spaimă era, că erau suflete trezite acum, înainte de moarte, şi intrau într‑un necunoscut şi începeau să apară toate aşa cum ni se arată în Scripturile divine. Spune aşa un Sfânt Părinte: „Aş vrea să înţelegeţi: dacă chinurile iadului sunt la nivelul chinurilor din ziua morţii, este destul”. Este groaznic. Şi uite, toţi doreau să mai trăiască o zi. Şi zicem noi, care ne scăldăm în ani: „Ce faci într‑o zi?” Nu într‑o zi, într‑o clipă! Poţi să faci mult! Că Dumnezeu n‑are nevoie de cuvintele noastre, are nevoie de inima noastră. Şi putem să I‑o dăm într‑o clipă.
Părintele Arsenie nu îmbătrâneşte. Secretul? Ni‑l spune tot dânsul: să ai la tinereţe puţină bătrâneţe, că atunci sigur vei avea la bătrâneţe multă tinereţe. Un sfat pe care nu ai cum să nu îl urmezi dacă cel care ţi‑l dă e nonagenar, după o experienţă de decenii în puşcăriile comuniste.
Ce le recomandaţi în primul rând creştinilor care doresc să sporească în viaţa duhovnicească?
Eu recomand o stare de veselie interioară, lăuntrică, din inimă, o stare ce înseamnă rugăciune neîncetată. O stare de veselie adevărată, degajată de problemele vieţii, de problemele cărărilor vieţii, ale unuia şi ale altuia. O stare de veselie, cu orice chip. Dacă‑i întristare, se clocesc ouăle diavolului. E o stare de absenţă, de întunecare. Dacă un om nu moare de pe poziţia de trăire, de înălţare, de steag, toată creaţia suferă. Noi trăim într‑o mare unitate, toată creaţia lui Dumnezeu este o unitate. Daca ne despărţim de marea unitate, suntem pe poziţie de anulare, de autoanulare. Deci, recomand o poziţie de trăire. Pentru că tragedia întregii lumi trebuie plânsă ca propriile noastre păcate. Şi starea de rugăciune înseamnă o stare de prezenţă. Eu ca duhovnic ce toată ziua stau de vorbă cu lumea care are nevoie de verticalitate, nu recomand nevoinţe. Recomand o stare de prezenţă permanentă, care înseamnă recunoaşterea forţelor de bine din tine.
Aţi cunoscut astfel de oameni care aveau o asemenea stare de prezenţă continuă?
Asta este o întrebare la care nu se poate răspunde întru totul. Oamenii îşi păstrează ascunsă viaţa lor. Am trăit în puşcării 14 ani; am stat cu fel de fel de conducători ticăloşi. Eram într‑o anumită relaţie şi cu Părintele Dumitru Stăniloae, bineînţeles respectând proporţiile, căci eram un prichindel pe lângă el. La procesul Rugului Aprins – am fost amândoi în acelaşi lot – el s‑a purtat cam şovăielnic. Dar când a intrat în temniţă, când a întâlnit acolo mari trăitori care erau de 20 de ani în închisoare, care cunoşteau Noul Testament aproape pe de rost – puţini erau care nu ştiau toate scrierile sfântului Ioan Evanghelistul – părintele Stăniloae a rămas impresionat.
Eu am multe arestări, iar la Rugul Aprins am fost condamnat 40 de ani. Vasile Voiculescu, Dumitru Stăniloae, Alexandru Mironescu şi toţi ceilalţi au primit câte 15 ani. Mie mi‑au dat 40 de ani. Sigur că m‑am distrat când m‑au condamnat, dar m‑a costat. Că mă tratau peste tot ca pe un mare criminal. Chiar la Jilava un căpitan m‑a întrebat în timp ce mă dezbrăca şi mă tundea: „Ce‑ai făcut, mă?” „N‑am făcut nimica, mă!”, i‑am zis eu. „Mă, dacă nu făceai nimic te condamna la 10‑15 ani, dar 40 de ani…” Vedeţi, dacă nu făceam nimic, tot mă condamna la 10‑15 ani. S‑a dat de gol, ştiţi. Iată cu cine‑aveam de‑a face. Iată cine te dezbrăca, iată cine te omora… Important este ca tu să ai o poziţie de prezenţă. Nu m‑au omorât, deşi mă urmăreau, mă băgau pe la răcitor, la camere frigorifice. În trei zile mureai, după socoteala lor. N‑am murit în trei zile. Mi‑au dat cinci. N‑am murit în cinci zile. Mi‑au dat şapte, n‑am murit. N‑a vrut Dumnezeu. Dar a fost greu. Important este ca acolo unde eşti să fii prezent! Şi, fie ce‑o fi, de acum. Om sunt, un pai în vânt. Nu mai conta moartea, fraţilor. Moartea era salvare! Dar există un duh, o linie, o rază de viaţă în om care nu cedează. Şi n‑avem alt ideal decât de‑a ne hărăzi Dumnezeu fericirea să murim chinuiţi şi sfârtecaţi pentru scânteia de adevăr ce ştiam c‑o avem în noi, pentru a cărui apărare vom porni la încleştare cu stăpânitorii puterilor întunericului, pe viaţă şi pe moarte. Asta‑i deviza fiecărui creştin. Dacă nu‑i aşa, atunci „mortua est”! În tinereţe eram singurul din sat care mergeam la biserică. Nu babă, nu moş, nu nimica, eram eu singur. Şi a zis preotul: „Am şi eu unul care vine la biserică, dar nici el nu stă pân’ la sfârşit”. Eu când am auzit vorba asta… Nu ştiam, eram un copil. Când începea predica, credeam că s‑a terminat totul. Nu ştiam eu de Liturghie, eram copil. De atunci n‑am mai ieşit din biserică până nu ieşea şi preotul, să fiu sigur că s‑a terminat. Eu sunt macedonean după tată. Tatăl bunicului meu a fost preot în Macedonia, de unde şi numele de Papacioc. La origine, ne‑a chemat Albu. În sfârşit… nu facultăţi, nu academii, nimic nu te formează cât o stare de prezenţă continuă: ca închisorile, ca suferinţa. Este o mare greşeală dacă o ignoră cineva. Când Mântuitorul era pe lacul Ghenizaret, cu apostolii, a zis „Să mergem pe ţărmul celălalt”. S‑a culcat în corabie – în timpul ăsta valurile creşteau. „Doamne, Doamne, scoală că pierim!”, au strigat apostolii. „Vă şi vedeaţi pe fundul mării cu Mine cu tot!”. Adică: „N‑am spus Eu bine, să mergem pe malul celălalt? Voiaţi fără valuri? Voiaţi fără încercări?” Păi nu se poate. Pentru că, practic, toate astea îţi topesc mai mult inima spre marile puteri, spre Dumnezeu.
Cu alte cuvinte, Preacuvioase Părinte, cine fuge de Cruce fuge de Dumnezeu!
Toţi Sfinţii Părinţi spun lucrul acesta. Aşa că nu ignoraţi, nu refuzaţi suferinţa. Nu căutaţi Crucea, dar dacă vine, ţineţi‑o! Mântuitorul Hristos n‑a vrut Crucea, dar când I S‑a dat n‑a mai lepădat‑o. N‑a cedat deloc. L‑au jupuit, dar n‑a cedat. N‑a zis deloc precum vroiau duşmanii Lui. Aşa că numai şi numai prin Cruce putem ajunge la înviere, În concluzie, trebuie să ştii să mori şi să înviezi în fiecare zi. Pentru că viaţă înseamnă moarte continuă.
Nu se întâmplă nimic, absolut nimic, niciodată, fără voia lui Dumnezeu. Căci zice Mântuitorul: „Nu se mişcă fir de păr fără voia Mea”. Suntem conduşi, guvernaţi de Dumnezeu în toată mişcarea noastră. Deci trebuie să fim atenţi. în închisoare erau oameni de rugăciune. Am trăit cu ei, cu Valeriu Gafencu, cu Virgil Maxim… L‑am avut pe Virgil Maxim chiar în celulă. Am stat împreună, mi‑a fost aproape ca un ucenic. Am stat mult timp în doi, în celulă, la Aiud. Pe mine m‑au ţinut ani de zile la zarcă. Zarca era la Aiud o închisoare în închisoare. Nu ştiţi! Făcută de unguri pentru români. Acolo nu vedeam nimic. Ne scoteau afară zece minute pe lună. Vă daţi seama, erai cu totul suspendat de tot ce‑i materie! În asemenea condiţii, toţi creştinii aceştia se rugau. Dar care era intensitatea rugăciunii, asta e greu de apreciat – ca să satisfacem noi acum lumea curioasă de astăzi. Vă mai spun încă o dată: eu recomand o stare de veselie care înseamnă rugăciune neîncetată.
Preacuvioase Părinte Duhovnic, de ce Sfânta Liturghie este considerată cerul coborât pe pământ?
Sfânta Liturghie face abstracţie de la orice fel de comparaţie. Sfânta Liturghie este Cer, este Dumnezeu. În mâna omului, bineînţeles. E cel mai important, cel mai mare lucru posibil. Şi de multe ori mă gândesc ce cinste are omul. Pentru că Dumnezeu a creat două lucruri nemaipomenite, care nu se pot repeta. A creat o femeie distinsă care L‑a născut pe Dumnezeu şi a creat preoţia care‑L coboară de sus şi îl naşte din nou pe Sfânta Masă. Ce ziceţi de lucrul acesta? Nu e o coajă de pâine acolo, este un Dumnezeu, este o creaţie întreagă! Cum aş îndrăzni să o compar, cu cine, cu ce rugăciune, cu ce sfinţenie? Este chiar Dumnezeu, întru totul pe Sfânta Masă. Şi lucrarea aceasta o săvârşeşte omul! Pentru că fiinţa umană – aşa cum zice şi Sfântul Grigorie de Nyssa – este copleşitoare, de neînţeles. Dumnezeu are încă taine ascunse cu privire la om, pe care nu le cunosc nici îngerii. Omul este cu totul superior în creaţie. Lupta Satanei, asiduă şi chiar finală, este să nu recunoaştem că putem fi în asemănare cu Dumnezeu. Da, suntem creaţi aşa. Recunoaştem, nu recunoaştem, aşa suntem creaţi. Nimeni din creaţie nu‑i ca omul. El este singura verigă posibilă de legătură între Dumnezeu şi creaţie. Omul! Lui i s‑a încredinţat marea răspundere să supravegheze întreaga creaţie, el este stăpânul creaţiei. Omule, omule, uite pe cine bagi tu în iad! Pe tine, adică, atunci când mergi pe calea pierzării. Aşa că Liturghia, în sfârşit, nu‑i o lucrare omenească, ea este peste îngeri şi peste orice. Este chiar El. Da! „Eu sunt Cel ce sunt”, aici şi acum! Învierea lui Iisus Hristos s‑a făcut… Nu numai El a înviat. Toată creaţia a avut un moment de recucerire şi de reînviere. Dar toată gloria acestei nemaipomenite întâmplări, de care ne e şi frică să amintim, n‑ar fi fost aşa de valoroasă dacă n‑ar fi fost crucea mai întâi. Deci poziţia aceasta este: întâi suferinţa şi pe urmă plata. „Cine fuge de Cruce fuge de Dumnezeu”, zice Sfântul Teodor Studitul. Nu cer nimic altceva decât un pic de trezvie. Dumnezeu nu‑i supărat pe noi atât de mult pentru anumite greşeli, pe cât este de supărat că suntem nepăsători. Să nu amânăm trezirea duhovnicească. În ierarhia din Biserică nu împăratul sau patriarhul este cel mai mare. Cine este mai smerit, acela este mai mare în Biserică, în Împărăţia cerurilor. Să ştiţi că smerenia este singura cale de salvare.
Preacuvioase Părinte Arsenie, despre anii pe care i‑aţi petrecut în viaţa de pustie, ce ne puteţi spune?
Viaţa de pustie e atât de suspendată încât n‑ai putinţa să vezi ceva cu picioarele pe pământ, aşa că nu poată să înţeleagă cineva din afară ce se petrece la pustie. E o prezenţă şi o creaţie întreagă în inima şi în mişcarea pustnicului. Am avut în acei ani şi spaimă, dar m‑a ajutat Dumnezeu să îmi ţin prezenţa. Lupii erau foarte îndrăzneţi. Nu mă temeam de urşi ca de lupi. Pentru că lupii sunt flămânzi şi atacă în ceată. În pădure e mai uşor pentru tine că lupul nu are gâtul flexibil ca să se uite aşa, stânga‑dreapta. Are privirea directă. În pădure copacii îl păcălesc, el crede c‑ar fi oameni. Şi are o teamă. Am văzut la toate animalele că au o teamă de om. Au o teamă de moarte. Fie că făceam o mişcare să gonesc urşii, fie că făceam o mişcare să gonesc lupii, dar toţi se temeau. Chiar lupii ăştia obraznici. Da, nu a fost o problemă grea, asta. Dar te ţinea prezent. Te uitai în toate părţile, însă, fără discuţie, trebuie să recunosc – nu ştiu în ce măsură puteţi să mă‑nţelegeţi – că ne ţinea puterea lui Dumnezeu. Era o viaţă suspendată, desprinsă şi de cuvinte şi de înţelegerea oamenilor care n‑au trăit cât de cât, cu mare dăruire, mântuirea vieţii lor. Este greu să vorbeşti despre nişte lucruri de înălţime… Nu mai erai viu. Şi totuşi erai viu. Îmi amintesc multe: zăpadă, la un moment dat a nins, a nins patrusprezece zile, zi şi noapte. S‑a acoperit orice cărare, orice drum. Aveam un izvor la o distanţă cam de două sute de metri de coliba unde stăteam. Până la izvor erau şi lupi care pândeau căprioarele ce veneau să se adape. Dar eram şi eu tot o capră, ştiţi… Tot aveam nevoie de izvor. Iarna nu era o problemă, că era zăpadă şi topeai zăpadă. Câteodată când o topeai, ţi se înfigeau acele de brad în gât. Şi era atât de nesuferit! Sunt multe lucruri! Cum să exemplific, cum să le materializez? M‑am folosit mult. Dar nu eram un om al pustiei. Dacă nu ai o stare de smerenie, oriunde ai fi în viaţă, dar mai ales în puşcărie şi în pustie, n‑o duci.
Unde credeţi sfinţia voastră că a fost mai greu: la pustie sau în închisoare?
Acum, vă daţi seama, în închisoare nu credeau în Dumnezeu, nenorociţii de paznici. Şi erau foarte sălbăticiţi, îndârjiţi. La Aiud am avut un şef de gardieni acolo, la zarcă, se numea Biro. Pe ungureşte înseamnă primar. Era rău de tot. Să revin: cei de la puşcărie nu credeau în Dumnezeu. Şi erau primejdioşi. În pustiu luptai cu dracul. Dracul credea în Dumnezeu. Se temea de El. Puteai să‑l ţi pe diavol la distanţă, de aceea nu mă speriam. Că te trăgea, trăgea haina de sub tine, o blană de piele pe care stăteam lungit noaptea. Se întâmplau multe lucruri. Dar nu era primejdios. Eram totuşi liber. Şi oamenii nu preţuiesc viaţa de libertate. Mai mult, nu preţuiesc suflarea şi răsuflarea, că tot de la Dumnezeu sunt. Nu‑i supărat Dumnezeu pe noi atât de mult pentru păcate, cât este supărat că suntem nepăsători. Asta trebuie propovăduit la toată lumea. Şi vă spun şi eu vouă, acum, tot aşa. Faceţi act de prezenţă la Dumnezeu: „Doamne, Tu m‑ai făcut, Tu mă iei”. Ne‑a creat singuri numai pentru El, nu şi pentru dracul, pentru patimi. Nu ne jucăm cu timpul vieţii noastre. Am avut ocazie să fiu chemat de multe ori la căpătâi de morţi. Că eu, peste cinci ani, împlinesc o sută de ani de viaţă pe acest pământ. Am avut o viaţă trăită cu adevărat: puşcării, viaţă intensă, viaţă care măsura suflarea şi răsuflarea zi de zi, clipă de clipă chiar. Deci te obliga să iei o atitudine. Căci nu puteai să cedezi: era proba de credinţă sau de necredinţă. Nu te jucai. Dar nu m‑am folosit aşa, până în adâncul deliberativ al lucrurilor, ca la căpătâiul morţilor. Ţipete… sentimente omeneşti… muribunzii vedeau draci, aşa cum ştim că vin. Vedeau păcatele aşa cum le‑au făcut, nu cum le‑au spovedit. Și vroiau sa le spovedească, dar nu mai puteau… Înapoi nu se mai putea, căci venise aia, moartea. Moartea nu vine să‑i faci o cafea. Vă daţi seama ce spaimă era, că erau suflete trezite acum, înainte de moarte, şi intrau într‑un necunoscut şi începeau să apară toate aşa cum ni se arată în Scripturile divine. Spune aşa un Sfânt Părinte: „Aş vrea să înţelegeţi: dacă chinurile iadului sunt la nivelul chinurilor din ziua morţii, este destul”. Este groaznic. Şi uite, toţi doreau să mai trăiască o zi. Şi zicem noi, care ne scăldăm în ani: „Ce faci într‑o zi?” Nu într‑o zi, într‑o clipă! Poţi să faci mult! Că Dumnezeu n‑are nevoie de cuvintele noastre, are nevoie de inima noastră. Şi putem să I‑o dăm într‑o clipă.
Tuesday, 22 June 2010
Sf Isaac
aseara am citit o rugaciune a Sfantului Isaac, o rugaciune de multumire pentru cum 'arata' viata mea pentru ca exista Hristos. si se intreba Sf Isaac care era durerea si cum era inima tuturor celor care au tanjit dupa Hristos, toate generatiile dinaintea Intruparii, cei care asteptau un Izbavitor, un Mantuitor din toate: din ale lumii, din ale mele, din ale vietii, din ale mortii.
oare cum as fi eu, ca om, daca in viata mea nu ar exista Hristos si nici posibilitatea unui Hristos Care sa Se fi jertfit pentru a ma curata eu?
m-am gandit deseori, in zilele mele proaste, ca, daca in momentele de criza, momentele formatoare din viata mea, cineva mi-ar fi pus inainte un alt dumnezeu sau o alta viziune asupra Lui, cel mai probabil as fi crezut in acela asa cum cred astazi in Hristos.
si asa e: as fi crezut cu aceeasi putere si cu aceeasi indarjire.
dar as fi crezut in ceva mort, in ceva care, dincolo de credinta mea, nu ar fi avut puterea asta vie de a-mi schimba inima, de a-mi curata inima prin propria-I Jertfa. mi-am dat seama ca da, ceea ce imi apartine in conversatia asta eu - Domnul, partea mea, ca om, credinta, ar fi fost aceeasi.
dar partea Lui, ca Cel Jertfit pentru mine, ar fi fost absenta: si cum ar fi inima mea daca nu as avea Jertfa asta sub care sa ma ascund in toate zilele vietii mele?
mi-am dat seama aseara ca depind de Hristos intru totul si ca, fara El, nimic nu mai are sens, pentru ca, fara Jertfa Lui, totul este deja pierdut, fara drum de intoarcere.
mi-am mai dat seama si ca, de vreme ce credinta mea pentru El este egala cu credinta pe care as fi generat-o din mine pentru orice alt dumnezeu, inseamna ca, inca, nu am gasit credinta. si ca traiesc, inca, 'pe credit', in asteptarea acelei credinte vii si hranindu-ma numai din rabdarea si dragostea Domnului.
---
tinerii aia de mai jos mi-au spus ceva, fiecare din ei, de asta m-am apucat sa-i pictez: n-as putea spune exact ce, dar e o anumita pierzare in gestica unuia / mimica celuilalt pe care mi-o recunosc ca fiindu-mi proprie, pe alocuri: in acele momente in care Hristos lipseste si din perspectiva mea si-mi duc viata ptr o vreme ca aceia nascuti inaintea Intruparii, asteptand, tanjind, topindu-ma dupa un Izbavitor.
oare cum as fi eu, ca om, daca in viata mea nu ar exista Hristos si nici posibilitatea unui Hristos Care sa Se fi jertfit pentru a ma curata eu?
m-am gandit deseori, in zilele mele proaste, ca, daca in momentele de criza, momentele formatoare din viata mea, cineva mi-ar fi pus inainte un alt dumnezeu sau o alta viziune asupra Lui, cel mai probabil as fi crezut in acela asa cum cred astazi in Hristos.
si asa e: as fi crezut cu aceeasi putere si cu aceeasi indarjire.
dar as fi crezut in ceva mort, in ceva care, dincolo de credinta mea, nu ar fi avut puterea asta vie de a-mi schimba inima, de a-mi curata inima prin propria-I Jertfa. mi-am dat seama ca da, ceea ce imi apartine in conversatia asta eu - Domnul, partea mea, ca om, credinta, ar fi fost aceeasi.
dar partea Lui, ca Cel Jertfit pentru mine, ar fi fost absenta: si cum ar fi inima mea daca nu as avea Jertfa asta sub care sa ma ascund in toate zilele vietii mele?
mi-am dat seama aseara ca depind de Hristos intru totul si ca, fara El, nimic nu mai are sens, pentru ca, fara Jertfa Lui, totul este deja pierdut, fara drum de intoarcere.
mi-am mai dat seama si ca, de vreme ce credinta mea pentru El este egala cu credinta pe care as fi generat-o din mine pentru orice alt dumnezeu, inseamna ca, inca, nu am gasit credinta. si ca traiesc, inca, 'pe credit', in asteptarea acelei credinte vii si hranindu-ma numai din rabdarea si dragostea Domnului.
---
tinerii aia de mai jos mi-au spus ceva, fiecare din ei, de asta m-am apucat sa-i pictez: n-as putea spune exact ce, dar e o anumita pierzare in gestica unuia / mimica celuilalt pe care mi-o recunosc ca fiindu-mi proprie, pe alocuri: in acele momente in care Hristos lipseste si din perspectiva mea si-mi duc viata ptr o vreme ca aceia nascuti inaintea Intruparii, asteptand, tanjind, topindu-ma dupa un Izbavitor.
Monday, 21 June 2010
prima rugaciune
rugaciunea asta e luata din Epistola Intai catre Tesaloniceni (1 Tes 5; 23-24) si este, in original, binecuvantarea cu care Sf Pavel isi incheie epistola. e posibil sa fie cea mai calda scrisoare a Sf Pavel si asta se simte pas cu pas, pe masura ce o parcurgi - e scrisa catre o Biserica pe care o intemeiase el insusi si de care nu apucase sa se bucure, pentru ca fusese alungat din localitate inainte de a-si fi incheiat lucrarea.
e frumoasa si tandra epistola asta: Sf Apostol are atitudinea nostalgica a unei mame care a fost smulsa de langa prunc inainte de a fi apucat sa-l vada mergand - e tare bland Sfantul aici si numai pe alocuri se lasa purtat de griji trecatoare, venite parca din alta parte, din zone intunecate ale vietii sale, dar care nu tulbura tonul cald si parintesc de ansamblu.
eu am obiceiul asta (o sa vedeti ca se repeta), de a prelua o binecuvantare a Sfintilor pentru altcineva si a o indrepta asupra mea si asupra noastra / sau preiau o rugaciune de multumire a lor catre Domnul si o folosesc si eu, multumind pentru cele de care mi-e mie plina inima. insa mai ales binecuvantarile imi place sa le fur: am senzatia ca Dumnezeu sta deasupra si pune palma peste Sf Pavel si cei pe care ii cuprinde rugaciunea sa, iar eu ma strecor repejor si pe nestiute, cam cum se strecura motanul meu dupa mancare, sub palma asta plina de dragoste si ingaduinta a Domnului. imi mai imaginez si cum ma suprinde Sf pavel cu coltul ochiului varandu-ma sub hainutza lui si el, sarmanul, nu zice nimic. ce-ar mai putea zice? ca doar le stie si le intelege pe toate...
despre concept (sau algoritm) si culorile din carticica de rugaciuni
carticica asta nu e prima pe care o fac: am mai inceput cateva si am tot renuntat, ptr ca n-am avut 'concept' si am lucrat pe valuri de entuziasm (care valuri, ca valurile: uneori da, alteori ba)
acum insa, am concept (sau algoritm, vorba cuiva foarte drag): voi desena / scrie zilnic cate putin si o sa fie o carticica de rugaciuni - jurnal; asta inseamna ca la final n-o sa am o carticica pe care s-o folosesc in continuare, ci un registru a rugaciunii in perioada asta.
prin urmare, nu ma gandesc sa construiesc ceva de care sa ma folosesc ulterior, ci sa inscriu aicisha (cum zice altcineva drag) zilele mele, una dupa alta, si cum se onduleaza rugaciunea mea pe fiecare din ele.
---
despre culori: preiau ceea ce incepusem in alt carnetel - acolo (si aici) ideea e sa ma ghidez dupa icoana Sfintei Treimi a Sf. Andrei Rubliov (icoana in fata careia am avut uriasa bucurie sa ma rog de fiecare data cand am ajuns la Moscova). pe scurt:
cand rugaciunea este catre Dumnezeu - Sfanta Treime, fac conturul cu albastru; la Rubliov, albastrul este culoarea dumnezeirii si este culoarea care se regaseste in vesmintele tuturor Celor Trei Persoane ale Sfintei Treimi.
cand rugaciunea este adresata lui Dumnezeu - Tatal, conturul este auriu; la Rubliov este o nuanta stravezie, foarte transparenta, pentru ca 'pe Tatal nu L-a vazut nimeni'.
daca rugaciunea este catre Iisus, Domnul, conturul va fi rosu, pentru ca si la Rubliov, din motive evidente (simbolul Jertfei prin Rastignirea de pe Cruce) vesmintele Fiului sunt tot rosii.
in final, daca rugaciunea este catre Duhul Sfant, voi folosi un contur verde; Rubliov foloseste verdele pentru vesmintele Persoanei Duhului Sfant ca simbol al Vietii - Duhul Sfant este 'Cel de Viata-facator' (interesant, in icoana Sf Andrei, si faptul ca Persoana Duhului Sfant atinge cu degetul masa, simbolul vietii pamantesti: ideea lui Rubliov era tocmai ca El este Cel Care activeaza in noi Jertfa lui Hristos, El mijloceste venirea Vietii in noi)
cam atat. icoana Sfintei Treimi e o minunatie: numai pentru ea si pentru icoana Maicii Domnului Vladimirskaya (aflata tot in Galeriile de Arta Tretyakov, intr-o bisericuta incorporata galeriilor) si merita tot efortul de a ajunge pana la Moscova.
carticica de rugaciuni
luna trecuta am fost pe lindisfarne island (ashtia-i spun si holy island, ptr ca aici a trait Sf Cuthbert: unul dintre sfintii care-si duc traiul si prin sufletul meu, sarmaneii; o sa scriu si despre el cat de curand); si acolo am vazut o reproducere digitalizata a celei mai vechi Scripturi a angliei: the lindisfarne Gospels - o minunatie, cu o caligrafie teribil de delicata, cu semne pictate, cu animalutze si flori si tot soiul de minunatzii integrate in corpul literelor, o splendoare absoluta.
si tot de curand, la windsor, m-au rusinat printzii aia de demult care ishi incropisera (ei insisi, imi place mie sa cred) niste carticele de rugaciuni personale, cu ingeri stangaci, in tot felul de poze nefiresti, cu scris ba prea mare, ba prea mic, ba tremurat, ba atat de apasat ca trecuse prin foile subtiri-subtiri de atata vreme: cert e ca oamenii isi facusera ei carticelele lor de rugaciuni, in care copiasera tot ce-i privea in mod esential (n-am avut vreme sa stau cat as fi vrut, dar banuiesc ca rugaciunile domnitzelor aveau de-a face cu fetzi frumoshi care sa vina, sa vina! in vreme ce tinerii cavaleri duceau grija razboaielor, averilor si titlurilor nobiliare: lucrurile nu se schimba atat de drastic, doar se nuantzeaza din vreme in vreme)
si, finally, acum o saptamana am petrecut cu mishu niste zile scoase dintr-o cutie fermecata la care am acces tare rar si am tras cu ochiul in carnetzelul ei cu picturi zilnice si-am vazut asa niste frumusetzi, ca am decis ca a venit timpul sa imi incep si eu o carticica de rugaciuni:
PRIN URMARE:
aseara am stat si-am pictat primul inger: ingeroiul din deschidere. in seara asta o sa caut o rugaciune de deschidere si o s-o copiez cu grija langa dumnealui.
si tot asa, cu ajutorul Domnului, zi de zi.
asta asa, ptr ca rugaciunea e vorba mea cu Domnul si, ca atare, e unica si profund personala. si daca nu razbesc la rugaciunea asta, care e mea si numai a mea, atunci dau din gura ca un peshte in fata unui Hristos tot mai trist si mai indepartat.
Subscribe to:
Posts (Atom)
