o smerenie de ansamblu

pre-supozitiile, pre-conceptiile astea despre care vorbea parintele cu care am slujit duminica mi-au ramas in cap pana astazi. poate si pentru ca se suprapun perfect peste ce inteleg eu insumi prin idol: idolul mort in care transform tot ce este viu. avem noi, oamenii, o tendinta care vine din pamantul din care suntem facuti, de a transforma duhul in pamant: Domnul ne da duh, ne insufla viata / noi luam si lucram si esuam inevitabil in pamant, in moarte. o poveste veche, sfasietor de banala si ciclica. si, aparent, fara scapare.

pentru ca Dumnezeul Cel Viu pe Care L-am cunoscut, sub o forma sau alta / la o intensitate sau alta, Il iau eu, omul, si-L reduc la un dumnezeu mort, ale carui puteri si drepturi le limitez in functie de puterile si drepturile mele / a carui intelepciune o conditionez de capacitatea mea de a-i intelege rational lucrarile, etc

si pentru ca Omul cel mare, cel nesfarsit in profunzimea lui, Il iau eu, omul cel mic, si-l reduc la mine insumi si-l definesc prin mine insumi si apoi ma minunez de cat de redus si neinsemnat este.

august a trecut / ne reapucam de treaba

acum, la inceput de septembrie, am facut ceva curatenie pe blog, ca sa pot renunta la varianta cu invitatiile: e mai firesc asa.

prima notita, de data asta, porneste de la predica unui parinte cu care am slujit ieri: vorbea sfintia lui despre cat se straduieste Hristos Domnul sa spulbere in noi pre-supozitiile, pre-conceptiile, pre-definitiile pe care noi singuri le formam si le cimentam si care au ca efect exclusiv pierderea Duhului si slujirea intru litera.

asa cum au facut si evreii, construindu-si o imagine-idol a lui Hristos, imagine cu care, fireste, Adevaratul Hristos nu S-a identificat, ceea ce a facut ca poporul ales sa nu-L recunoasca pe Acela Care ii alesese - desi, desigur, poporul evreu nu este decat un exemplu, cel mai elocvent, insa numai un exemplu: acelasi pericol ne pandeste si pe noi, atat in grup, ca Biserica si natie, cat si pe fiecare dintre noi, in feluri individuale, specifice de la unul la altul.

nici o descriere nu Il cuprinde pe Hristos, iar de Hristos sunt legate direct si notiunile de Biserica si Om: Omul este imagine a Unui Dumnezeu Absolut, imposibil de cuprins si exprimat in termeni 'ziditi' (pentru ca si mijloacele noastre de reprezentare poarta pecetea imperfectiunii zidirii) si, ca atare, Omul insusi, in deplinatatea sa, este un absolut imposibil de cuprins / exprimat. Cititi-l pe pr Sofronie (macar Nasterea intru Imparatia cea Neclatita), nimeni nu surprinde lucrurile astea mai limpede decat Sfintia Lui.

breaking the waves (din nou) si altele

Doamne ajuta / buna dimineata:

aseara am revazut breaking the waves: unii stiti cat de drag imi e mie von trier, asa ca randurile astea nu sunt decat reluarea unor ganduri mai vechi. un film despre bunatate, pe care il inteleg de la primul cadru pana la ultimul. si o perspectiva a lucrurilor, o viziune asupra vietii cu care ma identific total. si nu e singurul lui film in care se intampla asta: idiotii lui von trier e o capodopera / la fel si dogville / si europa.

un film despre canibalism, despre cum muscam unii dintr-altii, fara sa stim ce facem, despre o viata in care intentiile sunt cu totul altele decat ce se materializeaza in urma faptelor noastre, despre credinta, Dumnezeu si biserica, despre o nestavilita deznadejde, durere si instrainare unii de altii.

iar la final, despre nadejdea cea mai mare.

o declaratie de iubire si de nadejde, in pofida tuturor evidentelor, adusa Domnului de cineva din strafundul iadului. putine lucruri ma bucura mai mult decat o astfel de declaratie: pentru ca este si declaratia mea, o inteleg, vine dintr-o desfigurare a sufletului pe care o stiu pe propria-mi piele si o vad in jurul meu, in fiecare dintre voi, fara exceptie, intr-o forma sau alta / la o intensitate sau alta.