ce limpede se vede, cand moare cineva, cat de putin ne cunoastem cu adevarat unii pe altii, cat de straini ne ramanem desi vietuim unii pe langa altii cu zecile de ani.
cand a murit cineva, incepe un fel de razboi de apartenenta, in care fiecare isi trage partea lui din bietul mort si ii pune o stampila: un fel de steag pe care il infige in trupul mortului, ca si cum ne-am marca un teritoriu in carnea lui. fiecare isi asuma o relatie cu el, fiecare trage sa demonstreze cat de bine l-a cunoscut, cat de intima (si tainica) era relatia lui cu omul respectiv si, bineinteles, cat de autentic era omul acela numai si numai in relatia cu mine. cu mine numai, cu nimeni altcineva. cu ceilalti intotdeauna juca teatru, insa eu l-am cunoscut, pentru ca el mie mi s-a aratat cu adevarat.
e asa urata forma asta de mandrie, sa te bati in piept cu mainile unui mort. sa iti contruiesti un ego pe spinarea unui mort.
si e asa nedrept fata de omul acela. toate luarile astea in posesie, toate felurile astea de a iti pune mortul in spinare si a fugi cu el pentru ca e al tau si numai al tau: in fapt, fiecare il reduce pe sarmanul om la o trasatura sau doua sau trei, e ca un proces de traducere: il traducem pe cel mort in limbile noastre, il facem 'logic', il banalizam pana la nivelul unui argument rational, ca si cum omul ala a fost facut din idei si cuvinte, nu din carne.
ca si cum omul ala a fost un amalgam de principii, care pot fi frumos si igienic dezasamblate si analizate, interpretate de fiecare pe limba lui.
cand, in fapt, omul ala a fost un mister. o taina. o profunzime dincolo de oricare alt om, ceva ascuns si necunoscut de nimeni pana la capat. nici de el insusi. o taina pe care numai Dumnezeu o putea patrunde pana la capat. si poate nici Dumnezeu, pentru ca, intr-un fel, omul e un dat chiar si pentru Ziditorul lui.
e atat de trista, atat de josnica raceala asta cu care ne intoxicam mortii. noi ii intoxicam si noi ii ucidem.
