o forma de ipocrizie

duminica s-a citit pericopa demonizatului din tinutul Ghergheseni - momentul e simplu si spectaculos in eficienta cu care lucreaza Hristos: un demonizat, stapanit de o 'legiune' de diavoli, pe care Hristos il aduce inapoi in propria-i fire. sunt doua lucruri pentru care mie, personal, fragmentul asta imi este foarte drag, insa numai despre unul dintre ele vreau sa scriu azi cateva randuri.

la final, inainte de a pleca din tinutul Gherghesenilor (alungat fiind de bietii oameni, infricosati de minunea pe care o facuse si de puterea care se ascunde in spatele ei), Iisus este rugat de tanarul pe care il vindecase sa-i permita sa-l insoteasca, sa-I urmeze. Hristos, insa, are o alta misiune pentru el - il trimite inapoi, in mijlocul Gherghesenilor care Il respinsesera, si ii incredinteaza responsabilitatea de a le 'spune toate cate ti-a facut Dumnezeu'.

momentul asta mie imi e teribil de drag; ma topeste grija lui Hristos de a nu pierde pe aceia care tocmai Il alungasera, aceia spre care venise nechemat, pentru care facuse una dintre marile Sale minuni si care, in pofida acestor lucruri, au ales sa-L respinga. si imi mai este drag pentru ca Il aud pe Hristos spunand unui posedat sa nu fuga din mijlocul acelora care il cunoscusera ca demonizat - din contra, Il trimite inapoi, in mijlocul celor ca el. Il alege pe tanar, vindecandu-l, insa il alege numai pentru a-l trimite apoi sa lucreze pentru mantuirea celor din tinutul lui.

momentul asta m-a facut sa ma gandesc cu cata ipocrizie ne separam de 'pacatosii' acestei lumi, cu cata precizie tragem linii de demarcatie intre noi, cei virtuosi, cei mantuiti de diavolii patimilor nostre de Hristos - si ceilalti. cu cat trec anii din momentul 'convertirii' noastre, cu atat ne separam de restul lumii, ne rupem intentionat de cei inca stapaniti de patimi dintr-o rusine a celui care nu vrea sa isi asume un trecut in care el insusi a fost stapanit de propriile patimi, de propriii demoni.

dar facand asta gresim infiorator inaintea unui Hristos Care ne porunceste sa 'spunem toate cate v-a facut voua Dumnezeu'. gresim inaintea unui Hristos Care nu ne-a mantuit de demonii propriilor patimi pentru a ne ascunde apoi in cladirile aurite ale bisericilor, unde sa hranim mandria ipocrita a celui care nu mai este printre cei stapaniti de patimi. ne facem asemenea fariseului care, si el, multumeste lui Dumnezeu pentru ca 'nu este ca vamesul': isi tine posturile, isi face rugaciunile si da zeciuiala randuita pentru Templu.

vitejiile lepadarii

Hristos e desavarsit in fiirea Lui ca Dumnezeu si Om, iar masura chemarii pe care ne-o pune inainte poarta aceeasi pecete a desavarsirii: 'fiti dar desavarsiti, precum si Tatal vostru desavarsit este' - toata calea spre mantuire pe care Hristos ne-o dezvaluie are aceeasi masura a desavarsirii, a absolutului: dragostea pentru Dumnezeu este dragostea intregii fiinte, dragostea pentru aproapele inseamna 'a-si da viata' pentru fiecare om, fara nici o diferentiere (nici de rasa, nici de sex, nici de cultura, nici de nationalitate, nici de religie, nici de 'virtute' etc etc).

expresia cea mai fidela a desavarsirii la care obliga urmarea reala a lui Hristos este ca, in definitiv, Domnul ne spune limpede ca El Insusi este Calea catre mantuire: iar Hristos este Crucea Rastignirii; ce ne spune Hristos este, dincolo de nuantele de rigoare, ca numai facand din propria cruce insusi continutul vietii noastre, numai traindu-ne propria rastignire, putem urma chemarii Sale. ideea asta este baza Crestinismului: aceeasi idee este, insa, nebunie grecilor (intelectualii zilei de ieri si de azi) si sminteala evreilor (crestinii 'literei', nu cei ai Duhului)

intr-un final, sufletul simte ca hristosii acestia imblanziti, domnii astia dresati pe care ii modelam dupa nevoile noastre nu-l duc spre mantuire. sufletul simte ca drumul, calea pe care inainteaza nu este Calea care este Hristos Insusi, pentru ca indeparteaza de la Cruce. iar intelegerea asta tainica a sufletului creaza o tensiune in miezul omului: apare o neliniste, o stare de nesiguranta, o mustrare continua a carei sursa nu poate fi identificata exterior - si atunci, crestinul se arunca in ispitele de-a dreapta si devine, in timp, un rob al literei, incercand sa se dezrobeasca de mustrarea vie (si mantuitoare) a Duhului.

domni de diferite dimensiuni

postarea anterioara, cea despre felul in care ne mintim pe noi insine o viata intreaga ca stim sau, cel putin, intuim ce inseamna sa iubesti, este legata, pana la urma, de aceeasi nebunie omeneasca a idolatriei. pentru ca Domnul e atat de adanc in tot ceea ce ne-a descoperit despre Sine Insusi si pentru ca a ne asemana Lui inseamna, asa cum ne si spune in repetate randuri, sa renuntam la propria viata, sa ne murim noua insine si lumii, alegem sa tradam.

alegem sa ne lepadam de aceasta chemare, insa o facem in forme subtile, tainice chiar sufletului nostru; tradam in soapta, ne invaluim pe noi insine intr-o asemenea parsiva lepadare de Hristos incat, de la un punct incolo, nici nu mai constientizam ce facem.

poleiala iubirii

cum sa incep un post despre dragoste? despre inabilitatea omului de a iubi?

credinta mea in dragoste este direct proportionala cu deznadejdea cu care imi agat mantuirea de mila lui Dumnezeu: daca nu as crede ca Dumnezeu este Dragoste, nu as vedea cale de mantuire pentru nimeni, nu numai pentru mine.

dincolo de aceasta Iubire, insa, nu cred ca exista dragoste. intre noi, oamenii, aici si acum, in viata asta, nu exista dragoste, exista numai egoism si aranjamente mult sau mai putin constientizate si care au de a face mai mult cu raporturi de putere, instinct de conservare sau nevoia de siguranta decat cu o umbra, macar, a ceea ce inseamna Dragoste.

Dragostea Domnului

Dragostea lui Dumnezeu nu este un sentiment: nu o 'simtim' asa cum simtim dragostea omului, care este un sentiment, nici nu o 'intelegem' asa cum intelegem un gand al omului si nici nu o experiem in trup, asa cum facem cu anumite forme de durere sau placere.

desigur, nu inseamna ca nu se poate simti si asa: toate simturile noastre sunt niste radare zidite, pe care putem, uneori, sa detectam prezenta Iubirii lui Hristos: sub forme de-formate, lipsite de desavarsire si acuratete: si totusi, uneori, aceste radare zidite percep 'prezenta' Iubirii ne-zidite a Domnului.

e foarte important, insa, sa intelegem faptul ca Dragostea lui Dumnezeu nu este un sentiment, pentru ca asta ne va ajuta sa ocolim doua caderi: