cu gandul in urma

ce limpede se vede, cand moare cineva, cat de putin ne cunoastem cu adevarat unii pe altii, cat de straini ne ramanem desi vietuim unii pe langa altii cu zecile de ani.

cand a murit cineva, incepe un fel de razboi de apartenenta, in care fiecare isi trage partea lui din bietul mort si ii pune o stampila: un fel de steag pe care il infige in trupul mortului, ca si cum ne-am marca un teritoriu in carnea lui. fiecare isi asuma o relatie cu el, fiecare trage sa demonstreze cat de bine l-a cunoscut, cat de intima (si tainica) era relatia lui cu omul respectiv si, bineinteles, cat de autentic era omul acela numai si numai in relatia cu mine. cu mine numai, cu nimeni altcineva. cu ceilalti intotdeauna juca teatru, insa eu l-am cunoscut, pentru ca el mie mi s-a aratat cu adevarat.

e asa urata forma asta de mandrie, sa te bati in piept cu mainile unui mort. sa iti contruiesti un ego pe spinarea unui mort.

si e asa nedrept fata de omul acela. toate luarile astea in posesie, toate felurile astea de a iti pune mortul in spinare si a fugi cu el pentru ca e al tau si numai al tau: in fapt, fiecare il reduce pe sarmanul om la o trasatura sau doua sau trei, e ca un proces de traducere: il traducem pe cel mort in limbile noastre, il facem 'logic', il banalizam pana la nivelul unui argument rational, ca si cum omul ala a fost facut din idei si cuvinte, nu din carne.

ca si cum omul ala a fost un amalgam de principii, care pot fi frumos si igienic dezasamblate si analizate, interpretate de fiecare pe limba lui.

cand, in fapt, omul ala a fost un mister. o taina. o profunzime dincolo de oricare alt om, ceva ascuns si necunoscut de nimeni pana la capat. nici de el insusi. o taina pe care numai Dumnezeu o putea patrunde pana la capat. si poate nici Dumnezeu, pentru ca, intr-un fel, omul e un dat chiar si pentru Ziditorul lui.

e atat de trista, atat de josnica raceala asta cu care ne intoxicam mortii. noi ii intoxicam si noi ii ucidem.

cand moare un om

daca l-am iubit, aluneca impreuna cu el in moarte si o parte a vietii mele.

cand iubesc un om, parte din viata lui devine a mea, parte din ceea ce este viata in el se topeste intru mine si imi devine proprie, o asimilez ca pe hrana, ca pe aer.

iar omul moare. asa cum a murit de curand cineva pe care il iubesc. si cand moare, aluneca in moarte, odata cu el, si partea aceea din viata pe care am revarsat-o in el. in acelasi timp, desi s-a ascuns in moarte pentru o vreme, odata cu el s-a pogorat in moarte si o particica din viata mea, o 'doza' din sinele meu, o doza din ceea ce este viata in mine.

si trec anii; si oamenii in care ne revarsam vietile mor si, odata cu ei, murim treptat si noi. iar ei, desi pitulati dupa dantelaria intunecata a mortii, raman totusi cu noi / prin noi / in noi: prin viata aceea pe care au revarsat-o in noi, prin franturile acelea din sinele lor pe care noi l-am asimilat in propriul sine datorita iubirii care ne-a topit unii intr'altii.

si trec anii; si linia dintre viata si moarte devine tot mereu mai fragila. iar noi, pe masura ce ne revarsam unii prin altii inspre moarte, incepem sa fim tot mai mult si aici / si acolo: cei morti sunt tot mai diluati in moartea lor, iar noi, inca viii, tot mai diluati in viata noastra. si asta pana intr-o dimineata minunata in care:

nici nu mai conteaza unde esti, nici nu mai sesizezi o diferenta intre aici sau acolo. pentru ca viata ta e demult acolo si sinele tau a fost de mult, treptat, asimilat in moarte prin cei care te-au asimilat in propria lor fiinta prin dragoste.

si atunci moartea devine viata - si brusc, suntem toti impreuna, unul intr'altul, 'topiti' prin dragoste intr'un mare, unic si minunat Om. in Fata Negraita a Celui Care daruieste pururea exclusiv Viata.

sf Iosif: despre intelepciunea icoanei

in ultimele doua luni incerc sa scriu o lucrare despre icoana primelor trei secole; sunt multe de spus, unele mai frumoase si mai interesante decat altele. vreau sa va impartasesc un singur exemplu, legat de Sf Iosif, Logodnicul - pe de o parte, pentru ca este teribil de frumos, pe de alta pentru dragostea mare pe care o port Sfantului Iosif (mostenita de la parintele Mina, un batran pe care il iubesc cu toata inima).

icoana Ortodoxa contemporana il reprezinta pe Sfantul Iosif fie separat, fie in contextul Sfintei Familii; cea mai frecventa imagine este acesta:



insa, istoric, acest tip de icoana este o 'inovatie' (in sensul de 'nou', nu neaparat si 'negativ'), pentru ca reprezentarea Sfantei Familii in traditie Ortodoxa este profund deosebita de traditia vestica.

in est, Sfanta Familie este reprezentata de icoana Maicii Domnului cu Pruncul, sub nenumaratele chipuri pe care le stim - ca exemplu, va dau icoana Maicii Domnului Vladimirskaya, aflata acum in Galeriile Tretyakov din Moscova:



acest tip de icoana este foarte vechi si, intr-un anume sens, merge pana in primele secole crestine. cea mai veche reprezentare descoperita pana in prezent este aceea din Catacombele Sf Callistus din Roma, datand din secolul II:



sau, mai in detaliu:



personajul din dreapta Maicii Domnului nu este Sfantul Iosif, ci Valaam, proorocul: daca va uitati cu atentie, in imaginea mai mare se vede o stea aurie deasupra Pruncului spre care proorocul (vrajitorul) arata cu mana dreapta.

insa, ceea ce e cu adevarat frumos este ca, dincolo de a fi numai o icoana a Maicii Domnului cu Pruncul, aceasta este, in fapt, reprezentarea Ortodoxa a icoanei Sfintei Familii.

absenta Sfantului Iosif este importanta prin sine insasi, pentru ca subliniaza un anume fel de 'inrudire' intre Sfanta Fecioara si Pruncul Dumnezeiesc, care insa nu exista si intre Acelasi Prunc si Batranul Iosif. In fapt, aceasta este atat o afirmare tainica a fecioriei Maicii Domnului (nu din ceea ce e 'comun' intre Ea si Sfantul Iosif - trupul - a fost conceput Pruncul), cat si o afirmare a dumnezeirii Pruncului, pentru ca iata: Maica Sa Ii este parintele dupa trup (pentru ca poate fi reprezentata iconografic, are o materialitate care poate fi pictata), insa Tatal Sau nu Ii este dupa trup, nu are aceasta materialitate exprimabila iconografic, pentru ca este Insusi Tatal, Acela pe Care crestinii niciodata nu L-au reprezentat grafic.

fata de Dumnezeu Tatal, fata de Sfantul Duh, Sfanta Treime, precum si unele evenimente tainice (precum momentul Invierii) s-a pastrat interdictia vechi-testamentara legata de reprezentarile grafice, tocmai pentru ca raman realitati tainuite fata de mintea noastra, dincolo de capacitatea noastra de intelegere si reprezentare. singurul tip de reprezentare permis este cel metaforic, de tipul Sfintei Treimi a lui Rubliov, in care Persoanele Sfintei Treimi sunt pictate sub forma celor trei ingeri care s-au aratat lui Avraam.

ca sa inchei, ceea ce mi se pare extraordinar de frumos este ca, uitandu-ne la o icoana cu Maica Domnului si Pruncul, avem in fata, in fapt, o icoana a Familiei 'de taina': Sfanta Fecioara si Iisus Domnul impartasindu-se de acelasi trup vizibil si, implicit, reprezentabil, in vreme ce Tatal, Cel pe Care 'nimeni nu L-a vazut vreodata' este prezent prin insasi absenta Sa. El este acolo - nevazut si de neimaginat mintii noastre - insa este acolo si, duhovniceste, uitandu-ne la acesta icoana, duhul nostru Il contempla pe Insusi Dumnezeu Tatal.

m-a impresionat teribil aceasta intelepciune a vechilor crestini, pentru care a picta o icoana insemna nu numai a include imagini, ci si a exclude unele personaje (Sf Iosif, de exemplu), pentru a afirma prezenta Unui Alt Personaj, imposibil de reprezentat altfel. in fapt, acolo unde nu exista o 'carne' pe care sa o picteze, crestinii primelor secole imaginau un context care sa impuna, prin logica teologica a compozitiei, prezenta Celui de-nepictat.

---

asta era esenta a ceea ce vroiam sa va spun.

insa, ca sa inchei (pe foarte scurt) istoricul icoanei Sfintei Familii asa cum o stim noi, mai retineti si ca, in vest, s-a generalizat includerea Sf Iosif in cadrul reprezentarii, astfel ca s-a pierdut sensul profund al prezentei lui Dumnezeu Tatal si tot ce afirma teologic icoana originala (impartasirea Fiului de esenta / trupul vizibil al Fecioarei, dar si de esenta ne-vazuta a Tatalui). cea mai comuna reprezentare vestica este:



din vest, aceasta reprezentare a patruns si in est. chiar si asa, esticii au incercat doua corecturi, astfel incat sa se pastreze, minimal macar, sensul teologic original. astfel, fie s-a accentuat varsta foarte inaintata a Dreptului Iosif (precum in prima icoana de mai sus), fie s-a pastrat o distanta fizica intre cuplul Maica Domnului - Prunc si Sf Iosif, precum mai jos:



cam atat. imbratisez.

sclavia duhovniceasca

"Credinta mea in Biserica este temelia pe care imi construiesc viata. Mi-am pus intreaga fiinta in slujba Bisericii din momentul intoarcerii mele la Crestinism. Dar apartenenta mea la Biserica este pecetluita de recunoasterea nevoii de libertate duhovniceasca. Oriunde este Duhul Mantuitorului, acolo este si libertate. Libertatea este cel mai mare dar al lui Dumnezeu. Pacatele impotriva libertatii sunt pacate impotriva Ortodoxiei si impotriva Bisericii; in mod similar, sclavia duhovniceasca de buna-voie este blasfemie impotriva Duhului Sfant, care nu se iarta nici in lumea acesta, nici in cea care va sa fie."

(Pr. Serghie Bulgakov, 'Insemnari Autobiografice', p 44)

google art project

http://www.googleartproject.com/

Mie mi-a facut o deosebita bucurie proiectul asta - poate va insenineaza si pe voi. Indeosebi, cautati icoanele din Galeriile Tretyakov din Moscova: printre altele, au incarcat trei icoane semnate de Sf Andrey Rubliov (si la o calitate excelenta).

In rest, imi cer ietare pentru raritatea acestor postari; uneori, imi pare ca nici ele nu-si au rostul, ca nici ele nu vor ramane. Alteori, isi au un rost limpede si imi pun cenusa in cap pentru ca nu ma tin mai cu hotarare de ele. In timp, imi va deveni clar. Pana atunci, ramane ritmul asta fara logica.

nadejde si deznadejde

m-a atins intr-un mod foarte personal povestea parintelui care a incercat sa se sinucida ieri sau alaltaieri undeva in moldova si vreau sa va spun doua vorbe despre nadejde si deznadejde.

nadejdea noastra este Hristos - PUNCT

nadejdea noastra nu este duhovnicul - duhovnicul te poate duce in rai SAU in iad;
nadejdea noastra nu sta in randuielile si slujbele Bisericii - randuielile te pot duce in rai SAU in iad;
nadejdea noastra nu este nici institutia Bisericii, nici Liturghia, nici macar Sfanta Evanghelie - toate, toate pot duce in rai SAU in iad.

singura nadejde deplina, fara umbra de indoiala, fara riscul caderii este Hristos. si de la Hristos sa nu asteptati decat Iubire, pentru ca El ESTE Iubire si, intr-un anume fel, 'nu poate' sa fie decat Iubire. tineti-va privirea numai la Hristos, nu va luati ochii de la El, nu nadajduiti decat in Hristos.

iar de restul, folositi-va numai atat cat va intaresc in aceasta nadejde; tineti in minte ce ne indeamna Sfantul Pavel - nimic, nimic nu ne rupe de Hristos, nimic nu ne desparte de Dragostea Lui.

incercati sa Il iubiti, incercati sa Il coborati in inimile voastre; faceti cunostinta cu El, mergeti diseara la rugaciune si faceti introducerile, ca intr-o intalnire omeneasca - spuneti cine sunteti voi, spuneti cum va cheama, repetati-va numele inaintea Lui, spuneti simplu care este temerea care va defineste, care este nadejdea care va defineste:

construiti-va o casa in Hristos, puneti-va comoara inimii in Hristos - iar restul, absolut tot restul sa va fie numai instrumente spre mantuire: incercati sa iubiti totul si pe toti, dar indepartati-va imediat ce simtiti ca un om sau o situatie va tine departe de Hristos. indepartati-va, dar nu incetati sa iubiti.

si nadajduiti pana la capat, nadajduiti indiferent ce se intampla: toti duhovnicii lumii daca va vor spune ca nu mai e nadejde, voi nadajduiti. si inaintea intregului iad daca ati sta, voi nadajduiti - pentru ca Hristos este mai puternic decat iadul, iar Dragostea Lui este dincolo de orice ratiune omeneasca. de asta si spun Parintii ca Dragostea lui Hristos este 'nebuna', pentru ca nu poate fi incadrata in nici un sablon rational omenesc. nadajduiti pana la capat:

Insusi Hristos daca Se pogoara si va spune ca nu mai e nadejde, atunci SA STITI ca acela nu e Hristos - Hristos ne-a iubit dincolo de masura, dincolo de viata si moarte, dincolo de cruce. niciodata sa nu uitati Dragostea asta.

masura nadejdii noastre in Hristos va decide masura iubirii noastre pentru El;

masura nadejdii noastre in Hristos va decide mantuirea noastra - PUNCT

despre Sfantul Ioan (1)

pe Sfantul Ioan l-am iubit mereu pentru lipsa de viata pamanteasca in care s-a invesmantat si mi-a fost intotdeauna frica de masura sfinteniei lui. dintre sfintii pe care i-a randuit Domnul sa ne lumineze vietile, Sfantul Ioan este singurul despre care, in realitate, nu stim nimic care sa nu fie direct legat de viata lui intru Hristos: nu stim ce relatie a avut cu sfintii sai parinti (cum stim, de exemplu, despre dragostea pe care a purtat-o Sfantul Serafim mamei sale) nu se mentioneaza nimic despre educatia sa (asa cum se intampla cu studiile inalte ale Sfintilor Trei Ierarhi), nu stim daca a avut un prieten apropiat si cum se manifesta prietenia aceasta (cum stim despre Sfantul Vasile si Sfantul Grigorie, printre altii) - in fapt, nu stim nimic, ca si cum viata sa a decurs exclusiv in numele lui Hristos, dedicata lui Hristos, inchinata lui Hristos, lasand pe dinafara tot restul, ca un balast inutil.

am citit undeva (dar nu mai stiu unde) despre cum ne traim vietile in doua 'timpuri' diferite. Pe de o parte, traim intr-un timp omenesc, in care construim diverse masti, variate roluri pe care le intrupam in fata celorlalti si a noastra insine, zidim cariere si relatii interumane temporare, care merg la mormant cu noi, cum zice parintele Rafail. Insa traim si un timp al mantuirii, acea vreme pe care ne indeamna Sfantul Pavel sa o 'rascumparam' - vremea in care nu contruim masti, ci adevarul sine, 'faţa' cu care vom sta inaintea lui Dumnezeu in vesnicie, vremea in care zidim relatii nu cu pamantul din feţele celorlati, ci cu acea rasfrangere a Chipului Dumnezeiesc pe care o aveam in comun de la insasi Zidirea lumii; o vreme in care tot ce zidim ramane cu noi, intra in 'compozitia' acelui sine care vom deveni intru Hristos si nu se inmormanteaza cu pamantul trupului.

Sfantul Ioan este un Sfant care a trait permanent in acest timp al mantuirii, care si-a curatat continuu 'faţa' cu care avea sa priveasca Faţa Dumnezeirii si a zidit numai relatii care sa ramana in vesnicie. Nimic altceva nu stim despre el, nimic pamantesc, nimic care sa mearga la groapa cu el. In felul aceasta el este, intr-un sens cat se poate de literal, un inger fara de trup, pentru ca nimic din ce a zidit nu a zidit pentru el insusi, nimic din ce a zidit nu a zidit pentru a se defini aici, in afara Dumenzeirii: viata lui a fost jertfa sa adusa lui Hristos si tocmai in aceasta totala uitare de sine, in acest abandon, si-a gasit adevarata, vesnica sa 'faţă'.