Wednesday, 12 January 2011

despre Sfantul Ioan (1)

pe Sfantul Ioan l-am iubit mereu pentru lipsa de viata pamanteasca in care s-a invesmantat si mi-a fost intotdeauna frica de masura sfinteniei lui. dintre sfintii pe care i-a randuit Domnul sa ne lumineze vietile, Sfantul Ioan este singurul despre care, in realitate, nu stim nimic care sa nu fie direct legat de viata lui intru Hristos: nu stim ce relatie a avut cu sfintii sai parinti (cum stim, de exemplu, despre dragostea pe care a purtat-o Sfantul Serafim mamei sale) nu se mentioneaza nimic despre educatia sa (asa cum se intampla cu studiile inalte ale Sfintilor Trei Ierarhi), nu stim daca a avut un prieten apropiat si cum se manifesta prietenia aceasta (cum stim despre Sfantul Vasile si Sfantul Grigorie, printre altii) - in fapt, nu stim nimic, ca si cum viata sa a decurs exclusiv in numele lui Hristos, dedicata lui Hristos, inchinata lui Hristos, lasand pe dinafara tot restul, ca un balast inutil.

am citit undeva (dar nu mai stiu unde) despre cum ne traim vietile in doua 'timpuri' diferite. Pe de o parte, traim intr-un timp omenesc, in care construim diverse masti, variate roluri pe care le intrupam in fata celorlalti si a noastra insine, zidim cariere si relatii interumane temporare, care merg la mormant cu noi, cum zice parintele Rafail. Insa traim si un timp al mantuirii, acea vreme pe care ne indeamna Sfantul Pavel sa o 'rascumparam' - vremea in care nu contruim masti, ci adevarul sine, 'faţa' cu care vom sta inaintea lui Dumnezeu in vesnicie, vremea in care zidim relatii nu cu pamantul din feţele celorlati, ci cu acea rasfrangere a Chipului Dumnezeiesc pe care o aveam in comun de la insasi Zidirea lumii; o vreme in care tot ce zidim ramane cu noi, intra in 'compozitia' acelui sine care vom deveni intru Hristos si nu se inmormanteaza cu pamantul trupului.

Sfantul Ioan este un Sfant care a trait permanent in acest timp al mantuirii, care si-a curatat continuu 'faţa' cu care avea sa priveasca Faţa Dumnezeirii si a zidit numai relatii care sa ramana in vesnicie. Nimic altceva nu stim despre el, nimic pamantesc, nimic care sa mearga la groapa cu el. In felul aceasta el este, intr-un sens cat se poate de literal, un inger fara de trup, pentru ca nimic din ce a zidit nu a zidit pentru el insusi, nimic din ce a zidit nu a zidit pentru a se defini aici, in afara Dumenzeirii: viata lui a fost jertfa sa adusa lui Hristos si tocmai in aceasta totala uitare de sine, in acest abandon, si-a gasit adevarata, vesnica sa 'faţă'.