cu gandul in urma

ce limpede se vede, cand moare cineva, cat de putin ne cunoastem cu adevarat unii pe altii, cat de straini ne ramanem desi vietuim unii pe langa altii cu zecile de ani.

cand a murit cineva, incepe un fel de razboi de apartenenta, in care fiecare isi trage partea lui din bietul mort si ii pune o stampila: un fel de steag pe care il infige in trupul mortului, ca si cum ne-am marca un teritoriu in carnea lui. fiecare isi asuma o relatie cu el, fiecare trage sa demonstreze cat de bine l-a cunoscut, cat de intima (si tainica) era relatia lui cu omul respectiv si, bineinteles, cat de autentic era omul acela numai si numai in relatia cu mine. cu mine numai, cu nimeni altcineva. cu ceilalti intotdeauna juca teatru, insa eu l-am cunoscut, pentru ca el mie mi s-a aratat cu adevarat.

e asa urata forma asta de mandrie, sa te bati in piept cu mainile unui mort. sa iti contruiesti un ego pe spinarea unui mort.

si e asa nedrept fata de omul acela. toate luarile astea in posesie, toate felurile astea de a iti pune mortul in spinare si a fugi cu el pentru ca e al tau si numai al tau: in fapt, fiecare il reduce pe sarmanul om la o trasatura sau doua sau trei, e ca un proces de traducere: il traducem pe cel mort in limbile noastre, il facem 'logic', il banalizam pana la nivelul unui argument rational, ca si cum omul ala a fost facut din idei si cuvinte, nu din carne.

ca si cum omul ala a fost un amalgam de principii, care pot fi frumos si igienic dezasamblate si analizate, interpretate de fiecare pe limba lui.

cand, in fapt, omul ala a fost un mister. o taina. o profunzime dincolo de oricare alt om, ceva ascuns si necunoscut de nimeni pana la capat. nici de el insusi. o taina pe care numai Dumnezeu o putea patrunde pana la capat. si poate nici Dumnezeu, pentru ca, intr-un fel, omul e un dat chiar si pentru Ziditorul lui.

e atat de trista, atat de josnica raceala asta cu care ne intoxicam mortii. noi ii intoxicam si noi ii ucidem.

cand moare un om

daca l-am iubit, aluneca impreuna cu el in moarte si o parte a vietii mele.

cand iubesc un om, parte din viata lui devine a mea, parte din ceea ce este viata in el se topeste intru mine si imi devine proprie, o asimilez ca pe hrana, ca pe aer.

iar omul moare. asa cum a murit de curand cineva pe care il iubesc. si cand moare, aluneca in moarte, odata cu el, si partea aceea din viata pe care am revarsat-o in el. in acelasi timp, desi s-a ascuns in moarte pentru o vreme, odata cu el s-a pogorat in moarte si o particica din viata mea, o 'doza' din sinele meu, o doza din ceea ce este viata in mine.

si trec anii; si oamenii in care ne revarsam vietile mor si, odata cu ei, murim treptat si noi. iar ei, desi pitulati dupa dantelaria intunecata a mortii, raman totusi cu noi / prin noi / in noi: prin viata aceea pe care au revarsat-o in noi, prin franturile acelea din sinele lor pe care noi l-am asimilat in propriul sine datorita iubirii care ne-a topit unii intr'altii.

si trec anii; si linia dintre viata si moarte devine tot mereu mai fragila. iar noi, pe masura ce ne revarsam unii prin altii inspre moarte, incepem sa fim tot mai mult si aici / si acolo: cei morti sunt tot mai diluati in moartea lor, iar noi, inca viii, tot mai diluati in viata noastra. si asta pana intr-o dimineata minunata in care:

nici nu mai conteaza unde esti, nici nu mai sesizezi o diferenta intre aici sau acolo. pentru ca viata ta e demult acolo si sinele tau a fost de mult, treptat, asimilat in moarte prin cei care te-au asimilat in propria lor fiinta prin dragoste.

si atunci moartea devine viata - si brusc, suntem toti impreuna, unul intr'altul, 'topiti' prin dragoste intr'un mare, unic si minunat Om. in Fata Negraita a Celui Care daruieste pururea exclusiv Viata.

sf Iosif: despre intelepciunea icoanei

in ultimele doua luni incerc sa scriu o lucrare despre icoana primelor trei secole; sunt multe de spus, unele mai frumoase si mai interesante decat altele. vreau sa va impartasesc un singur exemplu, legat de Sf Iosif, Logodnicul - pe de o parte, pentru ca este teribil de frumos, pe de alta pentru dragostea mare pe care o port Sfantului Iosif (mostenita de la parintele Mina, un batran pe care il iubesc cu toata inima).

icoana Ortodoxa contemporana il reprezinta pe Sfantul Iosif fie separat, fie in contextul Sfintei Familii; cea mai frecventa imagine este acesta:



insa, istoric, acest tip de icoana este o 'inovatie' (in sensul de 'nou', nu neaparat si 'negativ'), pentru ca reprezentarea Sfantei Familii in traditie Ortodoxa este profund deosebita de traditia vestica.

in est, Sfanta Familie este reprezentata de icoana Maicii Domnului cu Pruncul, sub nenumaratele chipuri pe care le stim - ca exemplu, va dau icoana Maicii Domnului Vladimirskaya, aflata acum in Galeriile Tretyakov din Moscova:



acest tip de icoana este foarte vechi si, intr-un anume sens, merge pana in primele secole crestine. cea mai veche reprezentare descoperita pana in prezent este aceea din Catacombele Sf Callistus din Roma, datand din secolul II:



sau, mai in detaliu:



personajul din dreapta Maicii Domnului nu este Sfantul Iosif, ci Valaam, proorocul: daca va uitati cu atentie, in imaginea mai mare se vede o stea aurie deasupra Pruncului spre care proorocul (vrajitorul) arata cu mana dreapta.

insa, ceea ce e cu adevarat frumos este ca, dincolo de a fi numai o icoana a Maicii Domnului cu Pruncul, aceasta este, in fapt, reprezentarea Ortodoxa a icoanei Sfintei Familii.

absenta Sfantului Iosif este importanta prin sine insasi, pentru ca subliniaza un anume fel de 'inrudire' intre Sfanta Fecioara si Pruncul Dumnezeiesc, care insa nu exista si intre Acelasi Prunc si Batranul Iosif. In fapt, aceasta este atat o afirmare tainica a fecioriei Maicii Domnului (nu din ceea ce e 'comun' intre Ea si Sfantul Iosif - trupul - a fost conceput Pruncul), cat si o afirmare a dumnezeirii Pruncului, pentru ca iata: Maica Sa Ii este parintele dupa trup (pentru ca poate fi reprezentata iconografic, are o materialitate care poate fi pictata), insa Tatal Sau nu Ii este dupa trup, nu are aceasta materialitate exprimabila iconografic, pentru ca este Insusi Tatal, Acela pe Care crestinii niciodata nu L-au reprezentat grafic.

fata de Dumnezeu Tatal, fata de Sfantul Duh, Sfanta Treime, precum si unele evenimente tainice (precum momentul Invierii) s-a pastrat interdictia vechi-testamentara legata de reprezentarile grafice, tocmai pentru ca raman realitati tainuite fata de mintea noastra, dincolo de capacitatea noastra de intelegere si reprezentare. singurul tip de reprezentare permis este cel metaforic, de tipul Sfintei Treimi a lui Rubliov, in care Persoanele Sfintei Treimi sunt pictate sub forma celor trei ingeri care s-au aratat lui Avraam.

ca sa inchei, ceea ce mi se pare extraordinar de frumos este ca, uitandu-ne la o icoana cu Maica Domnului si Pruncul, avem in fata, in fapt, o icoana a Familiei 'de taina': Sfanta Fecioara si Iisus Domnul impartasindu-se de acelasi trup vizibil si, implicit, reprezentabil, in vreme ce Tatal, Cel pe Care 'nimeni nu L-a vazut vreodata' este prezent prin insasi absenta Sa. El este acolo - nevazut si de neimaginat mintii noastre - insa este acolo si, duhovniceste, uitandu-ne la acesta icoana, duhul nostru Il contempla pe Insusi Dumnezeu Tatal.

m-a impresionat teribil aceasta intelepciune a vechilor crestini, pentru care a picta o icoana insemna nu numai a include imagini, ci si a exclude unele personaje (Sf Iosif, de exemplu), pentru a afirma prezenta Unui Alt Personaj, imposibil de reprezentat altfel. in fapt, acolo unde nu exista o 'carne' pe care sa o picteze, crestinii primelor secole imaginau un context care sa impuna, prin logica teologica a compozitiei, prezenta Celui de-nepictat.

---

asta era esenta a ceea ce vroiam sa va spun.

insa, ca sa inchei (pe foarte scurt) istoricul icoanei Sfintei Familii asa cum o stim noi, mai retineti si ca, in vest, s-a generalizat includerea Sf Iosif in cadrul reprezentarii, astfel ca s-a pierdut sensul profund al prezentei lui Dumnezeu Tatal si tot ce afirma teologic icoana originala (impartasirea Fiului de esenta / trupul vizibil al Fecioarei, dar si de esenta ne-vazuta a Tatalui). cea mai comuna reprezentare vestica este:



din vest, aceasta reprezentare a patruns si in est. chiar si asa, esticii au incercat doua corecturi, astfel incat sa se pastreze, minimal macar, sensul teologic original. astfel, fie s-a accentuat varsta foarte inaintata a Dreptului Iosif (precum in prima icoana de mai sus), fie s-a pastrat o distanta fizica intre cuplul Maica Domnului - Prunc si Sf Iosif, precum mai jos:



cam atat. imbratisez.