cu gandul in urma

ce limpede se vede, cand moare cineva, cat de putin ne cunoastem cu adevarat unii pe altii, cat de straini ne ramanem desi vietuim unii pe langa altii cu zecile de ani.

cand a murit cineva, incepe un fel de razboi de apartenenta, in care fiecare isi trage partea lui din bietul mort si ii pune o stampila: un fel de steag pe care il infige in trupul mortului, ca si cum ne-am marca un teritoriu in carnea lui. fiecare isi asuma o relatie cu el, fiecare trage sa demonstreze cat de bine l-a cunoscut, cat de intima (si tainica) era relatia lui cu omul respectiv si, bineinteles, cat de autentic era omul acela numai si numai in relatia cu mine. cu mine numai, cu nimeni altcineva. cu ceilalti intotdeauna juca teatru, insa eu l-am cunoscut, pentru ca el mie mi s-a aratat cu adevarat.

e asa urata forma asta de mandrie, sa te bati in piept cu mainile unui mort. sa iti contruiesti un ego pe spinarea unui mort.

si e asa nedrept fata de omul acela. toate luarile astea in posesie, toate felurile astea de a iti pune mortul in spinare si a fugi cu el pentru ca e al tau si numai al tau: in fapt, fiecare il reduce pe sarmanul om la o trasatura sau doua sau trei, e ca un proces de traducere: il traducem pe cel mort in limbile noastre, il facem 'logic', il banalizam pana la nivelul unui argument rational, ca si cum omul ala a fost facut din idei si cuvinte, nu din carne.

ca si cum omul ala a fost un amalgam de principii, care pot fi frumos si igienic dezasamblate si analizate, interpretate de fiecare pe limba lui.

cand, in fapt, omul ala a fost un mister. o taina. o profunzime dincolo de oricare alt om, ceva ascuns si necunoscut de nimeni pana la capat. nici de el insusi. o taina pe care numai Dumnezeu o putea patrunde pana la capat. si poate nici Dumnezeu, pentru ca, intr-un fel, omul e un dat chiar si pentru Ziditorul lui.

e atat de trista, atat de josnica raceala asta cu care ne intoxicam mortii. noi ii intoxicam si noi ii ucidem.

cand moare un om

daca l-am iubit, aluneca impreuna cu el in moarte si o parte a vietii mele.

cand iubesc un om, parte din viata lui devine a mea, parte din ceea ce este viata in el se topeste intru mine si imi devine proprie, o asimilez ca pe hrana, ca pe aer.

iar omul moare. asa cum a murit de curand cineva pe care il iubesc. si cand moare, aluneca in moarte, odata cu el, si partea aceea din viata pe care am revarsat-o in el. in acelasi timp, desi s-a ascuns in moarte pentru o vreme, odata cu el s-a pogorat in moarte si o particica din viata mea, o 'doza' din sinele meu, o doza din ceea ce este viata in mine.

si trec anii; si oamenii in care ne revarsam vietile mor si, odata cu ei, murim treptat si noi. iar ei, desi pitulati dupa dantelaria intunecata a mortii, raman totusi cu noi / prin noi / in noi: prin viata aceea pe care au revarsat-o in noi, prin franturile acelea din sinele lor pe care noi l-am asimilat in propriul sine datorita iubirii care ne-a topit unii intr'altii.

si trec anii; si linia dintre viata si moarte devine tot mereu mai fragila. iar noi, pe masura ce ne revarsam unii prin altii inspre moarte, incepem sa fim tot mai mult si aici / si acolo: cei morti sunt tot mai diluati in moartea lor, iar noi, inca viii, tot mai diluati in viata noastra. si asta pana intr-o dimineata minunata in care:

nici nu mai conteaza unde esti, nici nu mai sesizezi o diferenta intre aici sau acolo. pentru ca viata ta e demult acolo si sinele tau a fost de mult, treptat, asimilat in moarte prin cei care te-au asimilat in propria lor fiinta prin dragoste.

si atunci moartea devine viata - si brusc, suntem toti impreuna, unul intr'altul, 'topiti' prin dragoste intr'un mare, unic si minunat Om. in Fata Negraita a Celui Care daruieste pururea exclusiv Viata.