nadejde si deznadejde

m-a atins intr-un mod foarte personal povestea parintelui care a incercat sa se sinucida ieri sau alaltaieri undeva in moldova si vreau sa va spun doua vorbe despre nadejde si deznadejde.

nadejdea noastra este Hristos - PUNCT

nadejdea noastra nu este duhovnicul - duhovnicul te poate duce in rai SAU in iad;
nadejdea noastra nu sta in randuielile si slujbele Bisericii - randuielile te pot duce in rai SAU in iad;
nadejdea noastra nu este nici institutia Bisericii, nici Liturghia, nici macar Sfanta Evanghelie - toate, toate pot duce in rai SAU in iad.

singura nadejde deplina, fara umbra de indoiala, fara riscul caderii este Hristos. si de la Hristos sa nu asteptati decat Iubire, pentru ca El ESTE Iubire si, intr-un anume fel, 'nu poate' sa fie decat Iubire. tineti-va privirea numai la Hristos, nu va luati ochii de la El, nu nadajduiti decat in Hristos.

iar de restul, folositi-va numai atat cat va intaresc in aceasta nadejde; tineti in minte ce ne indeamna Sfantul Pavel - nimic, nimic nu ne rupe de Hristos, nimic nu ne desparte de Dragostea Lui.

incercati sa Il iubiti, incercati sa Il coborati in inimile voastre; faceti cunostinta cu El, mergeti diseara la rugaciune si faceti introducerile, ca intr-o intalnire omeneasca - spuneti cine sunteti voi, spuneti cum va cheama, repetati-va numele inaintea Lui, spuneti simplu care este temerea care va defineste, care este nadejdea care va defineste:

construiti-va o casa in Hristos, puneti-va comoara inimii in Hristos - iar restul, absolut tot restul sa va fie numai instrumente spre mantuire: incercati sa iubiti totul si pe toti, dar indepartati-va imediat ce simtiti ca un om sau o situatie va tine departe de Hristos. indepartati-va, dar nu incetati sa iubiti.

si nadajduiti pana la capat, nadajduiti indiferent ce se intampla: toti duhovnicii lumii daca va vor spune ca nu mai e nadejde, voi nadajduiti. si inaintea intregului iad daca ati sta, voi nadajduiti - pentru ca Hristos este mai puternic decat iadul, iar Dragostea Lui este dincolo de orice ratiune omeneasca. de asta si spun Parintii ca Dragostea lui Hristos este 'nebuna', pentru ca nu poate fi incadrata in nici un sablon rational omenesc. nadajduiti pana la capat:

Insusi Hristos daca Se pogoara si va spune ca nu mai e nadejde, atunci SA STITI ca acela nu e Hristos - Hristos ne-a iubit dincolo de masura, dincolo de viata si moarte, dincolo de cruce. niciodata sa nu uitati Dragostea asta.

masura nadejdii noastre in Hristos va decide masura iubirii noastre pentru El;

masura nadejdii noastre in Hristos va decide mantuirea noastra - PUNCT

despre Sfantul Ioan (1)

pe Sfantul Ioan l-am iubit mereu pentru lipsa de viata pamanteasca in care s-a invesmantat si mi-a fost intotdeauna frica de masura sfinteniei lui. dintre sfintii pe care i-a randuit Domnul sa ne lumineze vietile, Sfantul Ioan este singurul despre care, in realitate, nu stim nimic care sa nu fie direct legat de viata lui intru Hristos: nu stim ce relatie a avut cu sfintii sai parinti (cum stim, de exemplu, despre dragostea pe care a purtat-o Sfantul Serafim mamei sale) nu se mentioneaza nimic despre educatia sa (asa cum se intampla cu studiile inalte ale Sfintilor Trei Ierarhi), nu stim daca a avut un prieten apropiat si cum se manifesta prietenia aceasta (cum stim despre Sfantul Vasile si Sfantul Grigorie, printre altii) - in fapt, nu stim nimic, ca si cum viata sa a decurs exclusiv in numele lui Hristos, dedicata lui Hristos, inchinata lui Hristos, lasand pe dinafara tot restul, ca un balast inutil.

am citit undeva (dar nu mai stiu unde) despre cum ne traim vietile in doua 'timpuri' diferite. Pe de o parte, traim intr-un timp omenesc, in care construim diverse masti, variate roluri pe care le intrupam in fata celorlalti si a noastra insine, zidim cariere si relatii interumane temporare, care merg la mormant cu noi, cum zice parintele Rafail. Insa traim si un timp al mantuirii, acea vreme pe care ne indeamna Sfantul Pavel sa o 'rascumparam' - vremea in care nu contruim masti, ci adevarul sine, 'faţa' cu care vom sta inaintea lui Dumnezeu in vesnicie, vremea in care zidim relatii nu cu pamantul din feţele celorlati, ci cu acea rasfrangere a Chipului Dumnezeiesc pe care o aveam in comun de la insasi Zidirea lumii; o vreme in care tot ce zidim ramane cu noi, intra in 'compozitia' acelui sine care vom deveni intru Hristos si nu se inmormanteaza cu pamantul trupului.

Sfantul Ioan este un Sfant care a trait permanent in acest timp al mantuirii, care si-a curatat continuu 'faţa' cu care avea sa priveasca Faţa Dumnezeirii si a zidit numai relatii care sa ramana in vesnicie. Nimic altceva nu stim despre el, nimic pamantesc, nimic care sa mearga la groapa cu el. In felul aceasta el este, intr-un sens cat se poate de literal, un inger fara de trup, pentru ca nimic din ce a zidit nu a zidit pentru el insusi, nimic din ce a zidit nu a zidit pentru a se defini aici, in afara Dumenzeirii: viata lui a fost jertfa sa adusa lui Hristos si tocmai in aceasta totala uitare de sine, in acest abandon, si-a gasit adevarata, vesnica sa 'faţă'.